Greseli si infrangeri
“Singurul pacat pe care nu il admiteau Olimpieanii era acela de a nu vrea sa gresesti niciodata, pentru ca o asemenea pretentie divulga o mare trufie, de a vrea sa fii mai bun decat zeii, care pacatuiau cu voluptate ori de cate ori aveau ocazia.” - Calomnii mitologice
Se spune ca nu poate castiga cine nu a invatat sa piarda. Daca a castiga, implica perseverenta, incredere, munca si daruire… a pierde, nu e atat de simplu pe cat pare, caci e nevoie sa iti accepti proprile slabiciuni, sa iti recunosti greseli, iar apoi sa incerci a le corecta.
Speranta victoriei, e intr-adevar, cea care ne sustine sa continuam oricat de potrivnice ar parea imprejurarile. Atingerea telurilor, e finalul visat, e rasplata eforturilor noastre, e incantare si fericire. Dar greseala, e ea atat de rea? Pentru a esua trebuie sa fi avut teluri marete, sa fi depus efort si pasiune spre a le atinge. Iar, finalul, victoria sau esecul, pot fi privit ca o intamplare, atat timp cat in drumul nostru am reusit a acumula cunostintele sperate, am ajuns sa ne cunoastem pe noi insine mai bine si sa-i intelegem si acceptam pe cei din jur cu mai multa bunatate. Caci, daca victoria inseamna a ajunge in varf, a cadea nu inseamna a ramane jos, ci a porni de acolo cu mai mult entuziasm,cu mai multa incredere si cu mai multe motive de a castiga.
In viata fiecaruia exista greseli ce pot fi intelese ca nepretuite lectii de viata, acestea sunt infrangerile care ne indeamna sa luptam mai mult, sa invatam sa avem mai multa incredere in visele noastre, sa construim planuri mai bune si sa fim mai perseverenti in a le urma. Astfel, infrangerea este doar o alta forma a victoriei, pentru cei care au puterea de a o intelege asa, de a-si accepta greselile si slabiciunile si de a le depasi. Pentru ca “exista infrangeri care nu doboara, ci inalta.” – Caminante
Filed under: comentarii si citate
Excelent !,numai ca…se refera exclusiv la”unde am gresit”de nu ne-am atins ce ne propusesem(?),punct(>),si de la capat.Dar nu face nici o referire la unde am gresit”noi”fata de “altii”,fata de altcineva,oricare ar fi fost el sau ea…,in tentativa noastra de a ne auto-multumi prin atingerea obiectivului vizat,…implinirea de moment a visului…Deci,cf.principiului Machiavelic,s-ar putea interpreta ca”scopul scuza mijloacele”,sau daca “eu” ma simt bine acum,n-ar trebui sa aiba vreo importanta pe cine am facut “eu” sa sufere pentru ca “eu” sa ma simt bine acum… Cei mai batrani stiu insa ca toate au un pret,totul in viata se plateste… Castelele construite pe mormintele altora nu vor fi decat niste castele de nisip,chiar daca la suprafata lucrurile ar putea parea altfel…Desigur,nu la o atare atitudine s-a referit Adela vorbind de greseli…Cand era pe picior de plecare,sau mai bine zis inainte de a-si lua zborul, caci”stapanul”acestei lumi era pe-aproape,Isus le-a zis apostolilor ceva de genul:..daca tot le comiteti, macar aveti puterea de a vi le si recunoaste..,caci mai devreme sau mai tarziu veti avea de dat socoteala(!)De-acolo si promisiunea cu”nu va voi lasa singuri”,… va voi da un duh mangaietor,…dar nu de paravan, fiindca de Duhul mangaietor al Adevarului era vorba, adica de ONESTITATE,cinste fata de propria persoana,deci in ultima instanta de RESPONSABILITATE. Nu-i usor…Nu termin propria mea compunere in nici un fel…Nu sunt nici eu mai breaz decat altii…Vom trai si vom vedea…
Putem gresi fata de noi insine, putem gresi in atingerea telurilor, putem gresi in stabilirea scopurilor, sau putem gresi fata de altii. Insa aici doream sa vorbesc doar despre a gresi in general atunci cand ne propunem sa realizam ceva, despre acele greseli ce trebuie recunoscute si acceptate pentru a putea continua si a invata din ele.
Intr-adevar adesea gresim in atitudinea si actiunile noastre fata de cei de langa noi, fie ca nu ii intelegem destul, fie ca suntem prea preocupati de propriile interese si uitam adesea de ei, dar cred ca si aici o greseala o data savarsita nu poate fi decat recunoscuta si acceptata, caci o greseala mereu ascunsa va da nastere la alte tensiuni, la alte greseli. Acceptarea, intelegerea, respectul si atentie fata de cei de langa noi sunt cateva calitati care ar trebui sa ni le insusim fiecare din noi.
frumos…O sa raman un pic “la tema”si o sa-ti zic ca m-ai facut “curios”,Adela-Eva,exact asa cum s-a intamplat la Eden prima oara,din curiozitatea ta care erai parte din mine.Atunci ne-a intrat in oase frica,impreuna cu rusinea si sentimentul de vinovatie proprie nerecunoscute.N-as zice decat ca ar trebui sa ne debarasam de toate fricile,in special de acelea psihologice inspirate Genezic(biblic) si genetic de teama de a pierde ceva la care tinem,ca si de teama de a nu obtine ceva la care ravnim.Poate ca o atare atitudine smerita si lipsita de prejudecati,ne-ar putea readuce in Gratia Duhului SAU,daca cumva n-am uitat ce inseamna a fi cu adevarat sinceri unul fata de celalalt.La urma urmei,chiar EL,Creatorul ne-a lasat la indemana pomul cu pricina,si imi vine sa cred ca “tot raul spre bine”,daca sarpele din ale carui oua-mere am mancat si am devenit curiosi ne-a ajutat in aceasta luuunga tentativa de identificare unul prin altul sa ne auto-depasim…”Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”(2 Timotei 1:7)
Nu, greseala nu e atat de rea.Cred ca e benefica cateodata.Infrangerile care nu doboara si inalta au un iz aparte.
[...] citat din Paler – mai multe aici. [...]
Infrangerile nu au un iz aparte.Iti accepti soarta de infrant.Din infrangeri inveti ca trebuia sa te ridici de jos si ca drumul se doreste continuat.
Paula, e nevoie sa iti constientizezi situatia, sa accepti soarta, sa vezi ce ai gresit si sa gasesti puterea de a te ridica.
Infrangerile si greselile pot avea un iz aparte daca le privim dupa ce timpul s-a asternut peste ele, daca le privim intelegand ca au fost intr-o anumita masura necesare pentru a ne atinge telurile.
am primit azi un”mesaj transmisibil”,care suna asa:(“follow your heart!”)
“Viata e scurta, incalca regulile, iarta repede, saruta incet, iubeste cu adevarat, rade necontrolat, si nu regreta nimic care te-a facut sa zambesti.”si l-am retransmis si eu …
(happy when you’re free !..)
“o.k.,eu sunt de acord !,n-am obligatii matrimoniale,o data ar merge…daca si tu vrei,…da’ nu se supara nimeni daca afla ?
Gravitation is not responsible for people falling in love.”
Aici,ACUM nu vreau sa zic decat ca nu-mi dau seama daca sarpele a preconizat ca cei “doi dintr-unu” oameni se vor rusina si se vor ascunde simtandu-se cumva rusinati dar fiind suficient de mandri si egoisti pentru a nu-si putea recunoaste vinovatia.DAR,desi cred eu ca dintre”ceilalti oameni”,barbatul isi gaseste in special recunoasterea proprie prin femeie(si invers),-fiindca altminteri ne-am fi putut inmulti la fel de bine prin “inmugurire”,prin “diviziune” sau altfel…-nu numai,sau nu neaparat la sex se refera relatarea biblica din Geneza…In principal sunt 2 frici :frica de a pierde ceva la care tii,si frica de a nu obtine ceva care iti doresti,fie si de a rata o ocazie…de aici sentimentul de “amenintare”,care da f.usor in “ura”.
Ioan15: 22.” Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor .15. 25. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: M-au urât fără temei.”
imi mai vine acum in minte si faptul ca,in opinia mea,”saracu sarpe”n-a facut decat sa le starneasca celor doi”curiozitatea”,ceea ce n-ar trebui luat de loc in “rau”,daca asta ne-a facut sa ne gandim si la altceva despre noi insine in raporturile dintre noi si cu lumea din jur in afara de satisfacerea instinctelor primare…Cu ocazia asta am invatat de fapt sa gandim si sa “ne” (re)-gandim. Altminterea n-ar fi putut fi vorba de “creativitate”.Ca in roadele pomului cu pricina a mai fost si un virus care ne-a adus unde ne-a adus,asta e “altceva’,dar care ‘altceva” face parte din aceeasi poveste.Ma refer la faptul ca traim intr-o lume in care din toate partile se striga “eu am dreptate”.Poate chiar asa si este…Fiecare la locul lui.
traim intr-o perpetuum ,,Adam si Eva “…aceeas atractie,aceeas nevoie de cunoastere ,aceeas ispita,aceeas curiozitate…ne complacem in pacat sau ne bucuram de ,,intreg”? Niciodata dragostea n-a fost un pacat, asa cum sarpele n-a fost un rau..el a fost primul pas spre cunoastere.Acum ca si atunci avem dreptul sa alegem,depinde de noi si numai de noi ce intelegem prin ,,rau sau bine”(TIE ITI POATE FACE BINE,TOCMAI CEEA CE MIE IMI POATE FACE RAU…)Un singur lucru este clar pt mine :sufletele au cu adevarat pereche iar dac-o nu le este dat sa formeze intregul aici pe pamant Dumnezeu stie motivul neintalnirii lor…
Unde a gresit hotul ? : c-a furat ca sa aiba…,sau c-a fost prost si l-a prins ? Eu ,cand mi-a luat permisul, am gresit ca m-am suit dupa ce bausem la volan, fiindca”trebuia”sa ajung undeva,…sau am avut ghinion, si am gresit fiindca am fost prost ca nu m-am descurcat? Dupa 2 divorturi,nici macar n-as putea spune daca a fost vorba de casatorii ne-reusite sau daca au fost niste casatorii foarte reusite care s-au soldat-cel putin in ochii lumii-cu un esec. Despre”duplicitate”,in orice fel s-ar manifesta ea,si despre “relatiile duplicitare”,in orice conjunctura s-ar manifesta ele,n-am sa zic nimic,ca sa nu se supere nimeni.
Reciteam acum toate comentariile astea despre greseli despre infringeri,si cum sa invatam din greseli,sa ne ridicam si sa o luam de la capat…si ma gandeam unde si cum am gresit eu cand mi-am taiat singur craca de sub picioare(?) Cand am facut ceva…,ceva pentru”victoria”mea-sau numai pentru ca asa imi convenea si imi placea,sau pur si simplu fiindca altminterea nu mergea,si mi se parea ca altfel nu s-ar putea-ceva care daca s-ar fi aflat mi-ar fi afectat niste relatii si mi-ar fi compromis reputatia,si chiar am obtinut ce-am urmarit sa obtin(?)…numai ca mai tarziu s-a aflat,fiindca trebuia sa se afle si sa se stie,si fiindca trebuia sa invat si eu chestia cu”ulciorul”care…merge ce merge la apa,…pana cand ?…,care-i smecheria ?/care-i avantajul?/am fost in stare sa invat ceva pana n-am fost cu cutitul la os ? Cu siguranta ca Bunul Dumnezeu si Forurile Superioare de dincolo,imi vor zice si ma vor intreba: ”Lasa-i pe altii,lasa-i pe ceilalti;unde si cum au gresit ei fata de tine,sau au gresit in general fiindca asa era obiceiul,asa se proceda… de asta ma ocup EU.Tu Mie/”Noua”, spune-ne “unde-ai gresit”tu” ? ” Cineva-mi zicea ca daca Dumnezeu nu exista n-am nimic de pierdut,dar daca Dumnezeu chiar exista si eu nu fac nimic ca sa-L recunosc, …am cam sfeclit-o(!).Si uite ca-din ce e scris pe net-EL exista si chiar se si apropie,…nu tocmai “ca un fur”,dupa exprimarea biblica,ci dimpotriva in vazul tuturor.Impresia mea este ca spun aici niste lucruri pe care le stiu de la voi,si nu fac altceva decat sa vi le reamintesc pentru ca sa ne fie mai usor sa ni le reamintim cu totii:cine suntem?,de unde venim?,incotro ne indreptam?s.a.m.d. Domnul Octavian Paler stia,si probabil ca stie si dansul de toate astea. D-aia a si scris asa cum a scris. In ultima instanta ar putea fi vorba de SINCERITATE. Sa ne fie de bine la toti.Doamne ajuta !
Marick , greseala poate interveni din foarte multe motive : putem gresi pantru ca ne-a fost starnita o curiozitate, dar am facut alegerea gresita urmand-o , putem gresi din cazua fricii de a nu obtine sau a nu pierde ceva, putem gresi voit sau cel mai adesea constatam ca am gresit doar cand nu mai putem schimba prea multe spre a indrepta situatia. Luam decizii gresite, pentru ca vrem sa facem ceea ce ne place sau ceea ce se cuvine, iar aceste decizii ne lovesc uneori. Insa, viata e o cale cu piscuri si vai, cu zile senine sau ceruri gri … e imposibil sa reusesti in tot ceea ce faci, asa cum e greu si sa ratezi toate ocaziile ivite. Cred insa ca e important sa nu gasim doar consolari in greselile noastre, ci si motive pentru a continua, asa cum erorile nu trebuie dramatizate si nici prea mult regretate, au avut si ele rolul lor … sa privim mai adesea partea plina a paharului, ne-ar ajuta poate sa ne urmam cu mai multa incredere visele, fara a ramane cu un picior in trecutul “gri”.
Anirolfa, traim intr-o lume a atractiilor, o lume a ispitelor , insa avem puterea de a opta, de a alege acel ceva care in perceptia noastra e binele, pentru ca intr-adevar doua persoane pot privi in moduri total diferite conceptul de bine si rau … la fel cum si dragostea poate fi inteleasa diferit.
Marick cred ca , daca Dumnezeu nu exista nu ne mai puteam numi oameni.Ne-am fi numit in cel mai fericit caz “creaturi.”Prin modul tau de a comenta IL recunosti.Toate cele trei intrebari de la sfarsitul comentariului le gasesti in Biblie, iar dansul e forma indulcita a cautarii raspunsului.
Dragii mei,consider ca nu suntem aici sa ne cotrazicem ci doar sa ne expunem propriile opinii,si tocmai de aceea voi evita sa ma adresez fiecaruia in parte ,cum bine am observat mai sus…Pornind de la, un citat exrem de drag mie,extras din multimea de comori ale maestrului Paler:,,Nu este bogat cel ce are mult,ci cel ce-si doreste putin”…voi incerca sa opinez asupra hotului.
Nimic nu este intamplator,si totul se face cu voia lui Dumnezeu…Hotul(cu exceptia celui bolnav-cleptomanul) are o motivatie a actiunii sale.Din varii motive el ,,isi forteaza norocul”si fura.Daca Dumnezeu n-ar vrea asta ,el ar esua in actiunea sa.Greseala si respectiv pacatul incepe abia cand o face si a doua oara ,pt ca n-a invatat nimic din prima.Pt fiecare actiune a noastra ,primim o lectie,iar daca nu stim sa descifram mesajul divin (stim bine ca noua oamenilor ne este permis sa cunoastem voia Tatalui numai din pilde),atunci vom repeta la nesfarsit aceeas greseala(unii schimba o groaza de servicii,de case,locuri ,altii trec prin mai multe casatorii,altii trec din datorii in datorii,si ex pot continua) pana intr-un final ,cand vom primi ,,raspunsul” ,de ce a trebuit sa ni se-ntample asta tocmai noua ,unde am gresit si ce trebuie sa corectam pt a reusi in tot si toate…
Daca ne vom multumi cu putin,nu vom fi tentati sa ,,furam ”nimic din ceea ce apartine altuia…
imi cer scuze ca trebuie sa ma opresc aici,dar promit ca voi continua…
… Trebuie sa ne multumim cu putin ,dar numai atunci cand vorbim despre lucruri materiale ,palpabile (in fond si-n definitiv doar acestea pot fi furate ,nu-i asa ) ,si nu despre aspiratii ,nazuinte si inaltare spirituala…
Revenind la subiect, greseala e omeneasca … nu exista viata fara greseala. Important e sa intelegem invatatura din spatele acestor intamplari mai putin favorabile.
Cat despre furat, ai pus foarte bine problema Anirolfa.
Suntem aici pentru a ne expune si asculta idei, faptul ca ele capata uneori o nota polemica nu inseamna ca scopul a fost acela de a ne contrazice. Ci acela de a face schimb de opinii.
Greseala desi perpetua este aleatorie,in timp ce infrangerea este sporadica dar…OBLIGATORIE.
Numai asa ne putem invata ,,lectiile”…
Exista o stare care se afla dincolo de GRESEALA sau(ingaduiti-mi acest cuvant) NEGRESEALA ,dar ptr a o atinge avem nevoie NEGRESIT de GRESELI…
Cu totii buni sau rai ,ne-am inhamat la carul unui ideal cam greu:transformarea omului in OM-fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare.Insa toate idealurile mari au ceva paralizant:nu te lasa sa te preocupi de nimicurile acestei vieti.Vei sti insa ,daca ai urnit carul numai atunci cand vei distinge si recunoaste care sunt aceste ,,nimicuri”…Nu-ti va fi usor, pt ca pana acolo vei face si simti pe propria-ti piele tot felul de greseli si infrangeri.
Pentru a ajunge la idealurile noastre, e nevoie adesea de greseil si infrangeri , iar o data ajunsi la un anumit nivel , doar atunci incepem sa realizam ca lucrurile aparent banale si marunte dau un iz aparte vietii, si nu neaparat marile evenimente ale ei.
Greseala depinde de cine si din ce unghi priveste…
Cand sufletul ti-e ingenunchiat….alta e dimensiunea verticalei…
Bineinteles, orice lucru poate fi pivit din multiple perspective. In acelasi fel si consecintele si implicatiile greslilor pot fi intelese, privite si accepatate sau nu , foarte diferit de la persoana la persoana.
N-am de unde sa stiu care din celelate vietuitoare are Terrei au capacitatea de a se transforma intr-un obiect al studiului propriu,de a se analiza pe sine in raport cu ceilalti indivizi si cu lumea din jur,in general.
Trebuie sa admit insa ca daca sunt o constiinta ce face parte dintr-o specie ai carei indivizi se mananca intre ei,de frica fiecaruia de a nu fi mancat de altul,si daca “cineva” superior mie ar avea vreun interes ca aceasta specie sa evolueze in vreun fel,”alesii” nu ar putea fi decat aceia care ar fi dispusi sa accepte sa se modeleze intr-un sens folositor unul altuia.Este posibil ca”Domnul Dumnezeu”,dupa ce noi am aflat,inca inainte de a gusta din rodul pomului cu pricina ca putem face asa si cum ne duce capul pe fiecare,sa ne fi zis:acuma ca stiti despre ce e vorba,descurcati-va singuri daca asta vreti (oricine s-ar plictisi si i s-ar acri tot incercand sa invate pe cineva de bine, care nu-i dispus sa tina cont de ceea ce i se spune sa faca ).Dar daca totusi veti fi in impas si nu va veti putea descurca dupa mintea voastra,Eu sunt dispus oricand sa va ajut sa o scoateti la liman. Numai sa ma cautati. Singurul ajutor pe care eu unul il vad posibil la ora asta,e ca Bunul Dumnezeu sa ma lumineze cumva la cap,ceea ce a si promis;”cere si vei capata,bate si ti se va deschide”…Mi-e greu sa cred ca intr-o lume mai buna ce se prefigureaza dincolo de orizont,fie si numai 2 indivizi care nu ar avea cipuri de control precum restul,nu ar ajunge la un conflict de interese intre ei. Dar mai exista si alte posibilitati,si imi devine destul de limpede ca tocmai despre aceste alte posibilitati se va tot vorbi in anii ce vin.Mai exact:de vorbit se va vorbi,dar cum anume se va vorbi,”pe ce ton” adica,asta n-am de unde sa stiu.Nu stiu decat ca>> n-as putea eu sa-i cer lui Iisus sa mijloceasca pentru mine sa fiu iertat in fata TATALUI ceresc,daca “eu” n-as fi in stare sa-mi recunosc mie insumi (sa-mi dau seama) ca am gresit pricinuindu-i rau (neplaceri si necazuri) tatalui meu de aici,de pe Pamant >>cum as putea eu spera sa obtin protectie de la Dumnezeu,atata timp cat “eu” nu devin dispus si disponibil sa ajut pe altii,…atata cat imi pot permite.Nimeni nu-mi cere nimic peste puterile mele,…nici macar la servici,atata timp cat manifest bunavointa sa fac tot ce tine de mine ca sa fie toata lumea multumita,impacata.
Nu sunt putine situatiile in care dorind sa faci un bine pricinuiesti rau(posibil chiar tie insuti),sau invers faci un rau (aparent)si iese mai bine,mai bun.E chestia cu « bataia care-i rupta din rai »,la modul figurat vorbind aplicat la copiii(proprii).
Nici macar nu-mi pot permite sa-mi fie frica ca se va ajunge iar la bataie,fiindca chiar daca “frica pazeste pepenii”,tocmai din”frica”izvorasc si motivele de bataie.
Faptul ca l-am primit pe Iisus in inima mea,si am acceptat sa-mi las viata in mainile Lui,n-ar trebui sa insemne ca EL si-ar asuma cumva toata raspunderea pentru faptele si actiunile mele.Poate decat sa ma ajute sa-mi gasesc niste circumstante atenuante in fata Tatalui Ceresc.
Cel putin recunosc,daca mai mult nu pot.
“Ce spunea El, omul nu putea sa faca. El zicea sa-ti iubesti dusmanii si sa le dai economiile tale, adica obrazul si tunica, punga si recolta, dar era imposibil, caci acela care primeste in casa un hot il va vedea pe hot luandu-i, drept multumire, chimirele si femeia. Si cel care da de mancare dusmanului sau va avea un dusman cu atat mai puternic. Imi ziceam: – Ei, nu trebuie sa iei poruncile lui Iisus chiar in litera lor – dar gandurile nu imi dadeau pace. Trebuia sa actionez. Cu acest gand, plin de bucurie pentru voi toti, eu ma voi spanzura.” (iuda/apocrif)
Greu de crezut ca vom reusi de unii singuri sa “spalam cumva rufele in familie”…Noroc ca nu suntem chiar singuri,de capul nostru.Nimeni,nici macar unul dintre noi nu e nici singur,nici “singurul”.
Eu cred ca impreuna vom reusi.
Din fericire nu suntem singuri
. Iar asta face reusitele mai frumoase si greselile mai usor de trecut. 
Nimeni nu este raspunzator pentru actiunile noastre, avem puterea de a decide. Faptul de a ne deschide inimile lui D-zeu nu coincide cu a ne lasa toate toate grijile si responsabilitatile pentru faptele noastre in seama Lui … in orice situatie avem o multitudine de obtiuni, depinde de noi ce alegem, in cele din urma e doar decizia noastra. Desi, asa cum spuneai, uneori lucrurile nu decurg asa cum ne-am fi dorit atunci cand am ales o anumita cale …. probabil acesta e si motivul pentru care gresim adesea.
Foarte mare dreptate Adela.Da, si probabil ca lucrurile nu ne merg adesea pentru ca nu reusim sa vedem problema din toate unghiurile posibile…
Bineinteles, ca nu putem privi o situatie din toate unghiurile posibile. Adesea suntem ori prea subiectivi ori prea reci in deciziile noastre. Si cu toate astea diferenta dintre reusita sau esecul nostru e data de multe ori de un amanunt aparent banal, de o situatie sau inatmplare pe care nu am considerat-o importanta.
As vrea sa ma opresc un pic asupra modului in care ne supara greselile altora,dar si propriile noastre greseli in relatiile cu ceilalti.Asta fiindca e lesne de inteles ca daca voi pune accentul pe greselile altora,ale celuilalt sau ale celorlalti fata de mine,imi va veni mai greu sa-mi recunosc propriile deficiente si greseli pentru a-mi corecta in viitor atitudinile care mi-au pricinuit neplaceri,uneori chiar din necazurile pe care le-am pricinuit eu altora.Am sa plec de la cuvintele puse in gura lui Iuda in scrierea apocrifa a carei provenienta nu o cunosc,dar care cuvinte pot fi interpretate. Potrivit Evangheliei, Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre primii apostoli, dar odată cu lepădarea sa de credinţă şi moartea lui, a fost înlocuit de Apostolul Matia.
“Ce spunea El, omul nu putea sa faca. El zicea sa-ti iubesti dusmanii si sa le dai economiile tale, adica obrazul si tunica, punga si recolta, dar era imposibil, caci acela care primeste in casa un hot il va vedea pe hot luandu-i, drept multumire, chimirele si femeia. Si cel care da de mancare dusmanului sau va avea un dusman cu atat mai puternic. Imi ziceam: – Ei, nu trebuie sa iei poruncile lui Iisus chiar in litera lor – dar gandurile nu imi dadeau pace. Trebuia sa actionez. Cu acest gand, plin de bucurie pentru voi toti, eu ma voi spanzura.” (iuda/apocrif)
Imi place sa-L privesc pe mantuitorul nostru crestin-Iisus Hristos-ca pe « fiul omului »,cum ii placea Lui sa se auto-denumeasca,adica ca pe o stare de Spirit materializata intr-un individ al speciei umane,o stare de Spirit Superioara nivelului de evolutie actual al omenirii,o expresie a Gratiei Divine,sau a Milei nemarginite a Bunului Dumnezeu : Creatorul si Stapanul de drept al tuturor celor vazute si al celor nevazute.In felul asta,pasajul de mai sus ar putea capata o semnificatie logica :
Ceea ce sugereaza Domnul devine posibil si chiar probabil intr-o lume in care e destul (de-ajuns,suficient) pentru toata lumea si se gaseste pentru fiecare ceva pe masura,satisfacator,multumitor,intr-un mod adecvat,(ne-mandru si ne-egoist).Hotului care va lua ceva care nu-i trebuie si de care nu ar avea de fapt nevoie se va lega singur la cap,si i se va apleca.In unele tari din Orient,unde principala problema este cea a mijloacelor materiale,de subzistenta,se merge pe principiul :cine are mai multe neveste trebuie sa poata sa le si tina,sa le dea sa manance si cu ce sa se imbrace adica.Deci daca-ti place de nevasta-mea,si daca si ei ii place de tine,n-ai decat sa o iei (:mie nu-mi trebuie o nevasta careia sa-i placa de altul si pentru asta sa-mi amarasca mie zilele,asta m-ar face nefericit/s-o gasi una si pentru mine),dar vezi ca ea o sa vrea sa si manance(si altele…). « Acolo sus » se stie mai bine cam de ce anume ar putea avea fiecare nevoie ca sa se poata simti cu adevarat bine,CONFORTABIL,intr-un mod natural si firesc,fara alte «mijloace artificiale»,decat propria fantezie atunci cand nu este intoxicata prin manipulare voita,sau pe cale chimica artificiala.
Fac aceasta afirmatie,considerand ca este important sa cream unii pentru altii,si nu s-ar putea vorbi de creatie fara fantezie.De unde ne vine fantezia,de unde ne vin gandurile in general,ar putea sa nu fie prea important atata timp cat fiecare va sti ce sa faca cu ele.
Revenind la scrierea apocrifa de mai sus,in care Iuda n-a gasit nimic altceva mai bun de facut decat sa se spanzure pentru ca noi sa ne straduim sa intelegem ceea ce avem de inteles, SUNT SI UNELE LUCRURI PE CARE OMUL CHIAR POATE SA LE FACA:
Ma gandesc la eliberarea de toate fricile venite din faptul ca cele puse aici in gura lui Iuda chiar s-ar putea intampla si am in vedere ca multe din ele se si intampla de fapt,chiar si la nivelele superioare-din punct de vedere « administrativ » ma refer acum-ale omenirii,adica al celor care conduc si care ne conduc,fie ca noi stim sau nu stim,ca vrem sau nu vrem sa fim trasi pe sfoara,cum s-ar zice.Dar nu numai intre «casele mari »,sau intre «casele mari »,si restul lumii sunt prezente atare situatii,ci si mai jos,in casele oamenilor obisnuiti,cum s-ar spune « intre prieteni »,mergand dupa principiul :fac si eu ce face toata lumea,ce,eu sunt mai prost ?Bine-inteles ca este un cutit cu doua taisuri,fiindca de fapt,NU toata lumea face si procedeaza asa,intr-un mod egoist adica,fara sa tina cont de celalat.
E f.adevarat ca mai aproape imi e camasa decat haina,ca fiecare are neamurile si prietenii lui,dar asta n-ar trebui sa ma faca sa-mi fac rezerve de camasi numai de dragul de a ma simti mai in siguranta sau mai presus de un altul.Asta daca chiar am pretentia ca imi pasa de el,…asta fara a mai zice ca nici unul din semenii mei nu ma va iubi cu adevarat,in sensul aprecierii calitatilor ci nu a averii si a pozitiei,nici pentru faptul ca am mai multe camasi decat el,nici fiindca stau cu banii mai bine decat altul.
Desigur,asta depinde in mare masura de cum vede si isi doreste fiecare dobandirea unei stime de sine autentice,netrunchiate,prin consideratia din partea semenilor venita prin recunoasterea valorii proprii si pe ce criterii valorice se bazeaza oamenii in general si fiecare dintre noi in particular.
N-as vrea sa-mi exprim o opinie de pe pozitia « vulpoiului care nu poate ajunge la struguri »,si nu urmaresc in nici un caz sa critic lumea in care traiesc,fiindca asta m-ar face sa ma simt pe mine rau in cadrul unei lumi in care « interesul poarta fesul »,si fiecare isi vede de-ale lui.In ceea ce priveste interpretarea spuselor Iscarioteanului dupa zicala : « cui ii dai un deget iti ia toata mana,asta e o chestiune care depinde in principal de mine.
« capul face capul trage,ce-i drept »,dar orice om cu capul pe umeri ar trebui sa-si faca o balanta proprie de venituri si cheltuieli,dupa nevoile si dupa posibilitatile reale.Eu n-am zis ca si reusesc asta,(altminteri poate ca n-as scrie aici).Imi face insa bine sa-mi reamintesc ca daca nu m-as putea simti multumit cu ceea ce am acum,cu atat mai putin as putea spera sa-mi gasesc linistea si impacarea cu ceea ce mi-as putea dori pentru mai incolo. Nu zic ca e un lucru usor,atata timp cat afirm ca nu-mi place nici falsitatea nici ipocrizia atunci cand mi se pare mie ca o vad la altii..,dar gasesc ca am mare noroc ca nu sunt nici singur,si nu sunt nici singurul.
Va multumesc.
Inainte de a vedea unde ajungem si ce anume ne dorim,este bine sa vedem unde suntem si ce avem…orice stare spirituala serioasa trece mai intai prin egoism,aroganta,ipocrizie si …ma rog lista ar putea continua,dar va duce in cele din urma la tacere,la impacare(cu sine si cu ceilalti) si astfel la suprema implinire…
Numai cel cu aspiratii inalte,care nu se mai multumeste cu fericiri trecatoare(aviz amatorilor !!!) si mereu amenintate ,nu se va mai lasa prostit de miraje…
In ceea ce priveste balanta proprie de venituri si cheltuieli este impetuos necesara ,in sensul stramosesc ,chestiunea cu ,,plapuma,etc etc…”,pt ca nevoia se naste din nevoie…Reprezinta un lant de probleme ,de stari, de cauze si consecinte…care ne invata sa fim cumpatati,sa ne multumim cu putin, pt ca in final sa intelegem ca nu avem nevoie de bogatie ca sa putem fi fericiti…Cea mai mare fericire este intr-adevar faptul ca NU SUNTEM SINGURI,oricat de singuri ne-am simti… Dumnezeu sa ne ajute, sa invatam sa fim demni de toate darurile SALE !
Sunt unul dintre aceia care nu m-am ostenit prea mult sa invat din greselile altora,si daca n-am facut ca cei care au gresit si au avut de suferit pentru asta,n-am facut-o mai cu seama dintr-un spirit de conservare. Nu stiu daca am inteles in viata asta mare lucru despre chestia cu ”traieste-ti clipa”,in afara de faptul ca e mult mai bine pentru mine sa am cat mai putin de ascuns despre mine insumi decat sa ma intereseze ce-ar avea de ascuns altcineva.
As vrea sa ma refer putin la greselile care ar putea constitui o “atractie a momentului”,o provocare,care uneori risca sa se transforme –prin repetetare- intr-o involutie pe o spirala descendenta,din neputinta de a rezolva un conflict intre aspiratiile sinelui launtric si regulile impuse prin respectul cerintelor lumii din jur.
“Fericiti cei saraci cu duhul”,in interpretarea lui Ioan Gura de aur inseamna fericiti cei smeriti de buna voie.Din punctul meu de vedere smerit inseamna atunci cand nu mai e nimic de facut,cand nu mai pot face nimic pentru a indrepta lucrurile,cel putin asa pare a fi pentru moment-pentru ca lucrurile sunt intotdeauna intr-o continua schimbare-dar,daca ajung sa devin constient de faptul ca nu se merita si nu ar avea nici un rost sa mai incerc sa fac ceva dintr-o pura incapatanare prosteasca pentru a indrepta ceva ce s-a intamplat deja,pentru a recupera ceva pierdut,pentru a invia ceva care a murit,un sentiment de exemmplu,sau de a repara o relatie,…etc, daca imi mai si dau seama deci ca nu se merita si renunt (usor) sa mai ma indaratnicesc in vreun fel,atunci se cheama ca sunt smerit de buna voie,un pic diferit ca nuanta de smerit “de voie de nevoie”.Intr-un fel asta ar putea insemna a renunta sa ma lupt cu morile de vant inca inainte de a incepe.Sigur ca”incercarea moarte n-are”,…dar pana cand(?),si mai ales (de ce(?)…A fi smerit de buna voie s-ar putea traduce si prin a recunoaste lesne ca “fu-se si se duse”,ca “mortu de la groapa nu se mai dezgroapa”, si/sau a ma edifica pe deplin cat de prost (nepriceput/neajutorat) am fost si as ramane de unul singur…Sunt lucruri si persoane fata de care aceasta smerenie,neputinta proprie este dificil de recunoscut, mai cu seama in cazul in care mi se pare ca cineva(sau altcineva mi-ar datora ceva),fapt care,chiar daca s-ar dovedi adevarat,nu ar schimba prea mult lucrurile atata timp cat acel sau acea cineva nu va putea sau nu va dori de buna sau de ne-buna voie sa-mi si dea(sau sa faca) ce mi-ar datora si ce mi s-ar parea mie ca mi s-ar putea cuveni de drept.Daca este vorba de ceva material,de bani de exemplu,sau de altceva,exista desigur metode de determinare prin forta ca si prin amenintare,intimidare…dar cand acestea -fie ca duc la adversitati,fie la reacii de aparare prin contra-atac,fie ca sunt tratate pur si simplu cu indiferenta- nu dau rezultatul scontat,singura solutie care ramane pentru un om cu capul pe umeri,este de “a se smeri de buna voie”,a se obisnui cu ideea,a se adapta la situatia data,macar aducandu-si aminte ca n-au intrat zilele-n sac,ca si maine e o zi,si ca mai devreme sau mai tarziu se va face lumina in toate,adica adevarul va iesi la iveala,lucrurile se vor clarifica.Deosebirea dintre “intuneric” si “lumina” nu este altceva decat cea dintre haos si ordine fireasca.
Are Cine sa stie si are Cine sa le vada pe toate.Noi toti si fiecare in parte avem de dat socoteala atunci cand ne vine randul.Nu-i nimeni chiar de capul lui propriu,iar cel sau cea care ar crede pentru moment acest lucru risca mult prin faptul ca se auto-amageste, prostindu-se de fapt singur/a.Nu-mi ramane decat sa-mi amintesc la sfarsit ca trebuie sa luam mare aminte la ceea ce ii cerem Domnului Dumnezeu,fiindca e f.posibil sa ne si dea…Ca-n ziaru de azi,in care un batran intrebat daca i s-a indeplinit intru totul vreo dorinta in viata,a raspuns ca de una cel putin putea fi sigur :cand era mic bunicul lui il tragea rau de par si-si dorea f.mult sa fie chel:ceea ce s-a si intamplat,chiar daca mai tarziu dar s-a intamplat.Timpul rezolva multe.
Va multumesc,mk.
Mi-a placut a dracului de mult tema asta a greselilor si a infrangerilor,pe care mie personal mi-a venit si mi-a placut sa o abordez ca pe un aspect esential al relatiilor inter-umane din toate timpurile.
In cele ce urmeaza intentia mea nu este de a despica firul in patru,ci numai de a face un mic exercitiu de constientizare.De ce ?…fiindca ceea ce vrea Domnul Dumnezeu de la noi este mai inainte de toate “constientza”,fiindca asta ne deosebeste atat intre noi,cat si mai ales de celelalte creaturi ale Lui.
Nu stiu daca chiar asa cum o sa zic mai departe e intotdeauna,dar ma gandesc acum ca cel putin asa ar trebui sa fie,…si daca lucrurile nu stau intotdeauna asa,e numai fiindca scopul nostru e progresul,ci nu perfectiunea. Asta ma scapa de dezamagirile momentului -nu conteaza din vina cui ar fi ele -a mea sau a altcuiva- fiindca de fapt e vorba de un spectacol a carui regie nu o face nimeni dintre noi de capul lui propriu,fiind vorba de un spectacol de lumini si umbre,ceea ce la modul spiritual vorbind inseamna crestere.
Mare noroc sa figurez intr-un “program de recuperare” -(in lume exista multe sisteme asemanatoare celui din care fac si eu parte) -fiindca orice plan de recuperare este parte integranta a Planului de Recuperare Global,al Umanitatii/despre care unii zic ca s-ar apropia de sfarsit,…dupa care f.posibil sa se intample ceva asemanator legendarei pasari Phoenix,dar desi am sesizat ca focul din biblie nu e la fel cu focul pe care il aprindem la aragaz,si ca se vorbeste ceva si de cenusa la sfarsitul veacurilor astora,nu intentionez aici sa fac pe iluminatul,nici pe filozoful si nici macar pe modestul,ci mai degraba ceea ce scriu aici face parte din propriul meu program. Eu unul,am niste directive sugerate prin care au iesit la lumina si altii-adica s-au inzdravenit la cap si au inceput sa se insanatoseasca psihic-fiindca de fapt Planul din care fac parte nu face altceva decat sa ma invete ce si cum sa fac ca sa ma recuperez de buna voie.Dar asta nu functioneaza”de unul singur”.Ne trezim la realitatea comuna unii prin altii,avand fiecare o realitate proprie si facand la un fel ca realitatile personale ale fiecaruia dintre noi sa se suprapuna intr-un mod armonios. Mare lucru nu e,trebuie decat un pic de bunavointa,de a accepta ce ti se pune pe masa -fie ca pentru moment iti place sau nu- si sinceritate in comunicare si in relatie.Oriunde se poate face un grup de felul asta,dar,…e adevarat nu oricum si nu cu oricine.E nevoie de persoane sincere,care in plus sa aiba un interes -fie el si numai spiritual- comun. Sinceritatea ajuta la descoperirea adevarului propriu al fiecaruia si redefinirea sinelui propriu in contextul adevarului celorlalti.Dar cu sinceritatea stii cum e : nu poti pretinde sinceritate si cu atat mai putin prietenie din partea cuiva cu care nu esti dispus sa fii sincer…Daca se ajunge la sinceritate,se poate ajunge si la a functiona pe o lungime de unda comuna cu frecventa caracteristica a fiecaruia,si atunci lectia onestitatii devine mai usor de primit.Onestitatea insemna a fi cinstit cu tine insuti,si vine atunci cand spui despre tine in mod sincer si altuia,…si celorlalti,dupa caz.Se zice ca nu poti fi suficient de onest cu tine insuti daca nu mai spui si altuia/altcuiva.Daca nu poti spune, inseamna ca nu poti fi onest,adica cinstit cu tine insuti. Sincronizarea/poate mai corect sincronicitatea,(ca la furnici), vine de la sine,atunci cand,obisnuim noi sa spunem :”it works !” Ceea ce invat si acumulez treptat in cadrul unor grupuri ma ajuta la reevaluarea fiintei mele in contextul tuturor si a fiecarei in parte din cercurile in care sunt inclus ca element cu personalitate distincta -nu am sa enumar aici aceste sisteme din care fac si eu parte,…poate doar reteaua mea net,ca exemplu- in toate si fiecare in parte din relatiile si combinatiile mele,exact asa cum imi vin ele si in limitele timpului pe care il am sau -dupa caz- nu il am de ales cui si in ce fel sa il afectez.
N-am nici un gand sa ma lupt,fiindca nu mi-ar fi de nici un folos sa inving pe nimeni daca asta nu s-ar lega direct si intr-un mod corect si realist de nevoile mele existentiale primare in limitele a ceea ce mi-as putea permite din ceea ce as avea de fapt nevoie ca sa ma simt o.k.-mai ales ca in orice adversariat fiecare are intr-un fel si intr-o oarecare masura dreptate-in afara de a-mi invinge propriie mele porniri si obiceiuri inradacinate destructive si auto-destructive atunci cand acestea ar putea distruge o relatie folositoare si mie.E mai usor asa,fiindca lupta si ambitiile de invingator nasc tendinte de razbunare din partea partii invinse in relatiile inter-umane,ceea ce insemna conflict fie si numai prin ambitia de a demonstra cuiva ceva.Fiecare se trezeste cand ii vine randul,si isi da seama singur unde si cum a gresit si ce a avut de pierdut.Pe buna dreptate se zice ca daca nu-ti verifici credinta atunci cand ti se ofera prilejul,va veni momentul in care credinta te va verifica pe tine.La fel,daca n-o sa reusesc sa-mi corectez propriile mele deficiente si greseli, ca sa zic asa ” in timp util” o sa vina vremea cand greselile mele o sa ma ajunga si n-o sa mai am incotro-si atunci cand propriile greseli te aduc intr-o situatie insuportabila,greu de dus, lucrurile devin cu adevarat neplacute.D-aia imi tot amintesc chestia aia cu “Da-i Doamne Romanului-mie in cazul de fata-mintea cea de pe urma”,adica sa ma gandesc mai degraba la posibilele consecinte nedorite decat la placerea momentului respectiv,insa asta nu e un lucru tocmai usor atunci cand mergi pe principiul”traieste-ti clipa”,bucura-te de viata,etc.Chestia cu pusul in balanta imi scapa cumva in unele cazuri si nu imi dau seama prea bine daca o fac in mod constient sau involuntar,dar,…in mod sigur nu e vorba numai de obisnuinta.Un lucru totusi am inteles,ca daca cineva greseste fata de altul in sensul multumirii proprii in detrimentul celuilalt,e numai o chestiune de timp pentru ca roata sa se intoarca.Nu razbunarea proprie e solutia,are cine sa vada si are de unde sa vie si plata si rasplata dupa fapta.Renunt sa spun sau sa fac altuia orice nu mi-ar placea mie sa mi se spuna sau sa-mi faca cineva,stiind ca voi primi in consecinta la randul meu,uneori de-acolo,de la cine si cand chiar nu m-as astepta.Cam asa lucreaza,si cu alea rele,dar si cu alea bune in mai mare masura daca accept sa fac si ce vor altii.Daca lumea(de oamenii din lume zic) minte,fura,e nesimtita,retrograda,etc., -atata timp cat Creatorul a lasat la latitudinea si la indemana oricui sa-si exercite aceste drepturi umane : sa zica ce crede ca-i convine si sa faca ce si cat il/o duce capul,asumandu-si riscurile consecintelor propriilor atitudini si comportamente,- asta nu ar trebui sa ma afecteze prea mult atata timp cat nu m-as lasa nici mintit si nici furat cu buna stiinta,in cunostinta de cauza.Am reusit sa depasesc cumva etapa cu;”urasc minciuna”,…”nu-mi place prefacatoria”,…etc.,stiind ca asta nu ar insemna altceva decat sa-l urasc sau sa o dispretuiesc pe cel sau pe cea care-mi face”mie”una ca asta…,ceea ce mi-am dat seama ca imi face rau tot mie…Era un fel de a bea eu otrava asteptand ca cel pentru care am pregatit-o sa moara. Deci nu ca esti rau sau rea ca ma furi,ma minti(sau numai imi ascunzi adevarul),ma refuzi sau ma tradezi(e dreptul tau la urma urmelor), ci imi zic mai degraba : prost as fi daca ti-oi mai da si daca te-oi mai lasa, …asta numai daca nu cumva am si vreun interes propriu sa te accept exact asa cum esti si cu ce-mi faci,…ce faci de fapt pentru tine,…nu ca ai avea vreun interes sa-mi faci mie vreun rau.Mi se pare destul de usor de sesizat ca orice revolta si indignare cu privire la ce mi-au facut sau ce-mi fac mie altii nu ar fi decat o incercare destul de greu de trecut de a fugi de mine insumi. Daca nu putem cumva pica la pace/cadea la invoiala-adica:ori sa inchidem ochii si sa trecem cu vederea celuilalt daca avem si un interes comun,ori sa discutam in clar si sa stabilim de comun acord niste reguli,…daca nu asa deci,…mai bine nu : adica ne despartim si ne vedem fiecare de-ale noastre.
E valabil pentru orice fel de realatie.Alte alternative se gasesc intotdeauna pentru fiecare.Oare ?…Apar si probleme de constiinta,ce-i drept.Un lucru insa e clar :”De unde nu e,nici Dumnezeu nu cere”.Nimanui nu-i place -si nici n-ar putea-sa fie nici prostit nici dus cu presul la nesfarsit,in afara de cazul cand face doar pe prostul,gasindu-si un folos,poate chiar un avantaj propriu din treaba asta.Cel putin constientza e in folosul tuturor sa existe.
E frumos si e bine sa invatam unii de la altii si despre noi insine prin altii.Pentru asta va multumesc.mk.
Sincer…Imi place tema asta fiindca imi ofera posibilitatea unei cresteri spirituale. Dat fiind faptul ca am primit posibilitatea de a constata si de a intelege ca tot ce mi s-a intamplat mie li s-a mai intamplat si altora,am sa ma exprim la modul general,fara pretentia ca ar fi cumva valabil pentru toata lumea.
Oamenilor -in general- nu le place sa se gandeasca la lucruri neplacute precum propriile slabiciuni si defecte de caracter si cu atat mai putin la modul in care au gresit -uneori flagrant- in viata asta fata de cineva,atunci cand de pe urma atitudinilor si actiunilor proprii (vorbe si fapte) altcineva a avut de indurat necazuri si suferinte…pentru ca nu e de loc un lucru placut sa te gandesti la necazuri si suferinte,chiar daca acestea sunt ale altora,si cu atat mai putin cand acesti altii sau altele ar putea duce o povara care te priveste in vreun fel.Cred ca e vorba de ceva mai mult decat de starea de disconfort afectiv propriu pe care o pricinuieste fie si numai intrezarirea partii de vina proprie pentru ceva dureros ce i s-a intamplat altcuiva. De cele mai multe ori omul care se simte vinovat-sau cu musca pe caciula-ar prefera mai degraba sa faca ceva concret care sa duca,daca nu la indreptarea,cel putin la ameliorarea lucrurilor/a situatiei in general,decat sa-si recunoasca dechis partea de vina in fata altcuiva,cu atat mai putin in fata persoanei fata de care a gresit. Iar atunci cand acest lucru-indreptarea lucrurilor prin actiune concreta,eficienta- nu este pentru moment posibil, “faptasul”-inchipuit sau nu-prefera sa taca.Ce rost ar avea(?)e intrebarea care vine cel mai frecvent in minte…Sentimentul ca subrezirea prestigiului propiu-imaginea in ochii lumii-ar putea avea consecinte nedorite asupra stimei de sine ar putea fi demn de luat in considerare intr-o lume in care greselile “unuia” sunt adeseori vanate de catre “un altul” ce ar putea avea vreun folos propriu-fie el si derizoriu si de moment,ca in presa de ex.-din ele.Ascunderea slabiciunilor personale pare a fi deci un lucru cumva normal pentru om in incercarea de a-si salvgarda un tonus afectiv bun (construit pe stima de sine proprie),o parere buna despre sine insusi…,si -sincer vorbind- nici nu prea ai cum sa-ti dai seama in ce masura ai gresit pana ce nu vorbesti despre asta si cu un alt om,…nu ca sa te justifici,ci pur si simplu ca sa vorbesti.Dar atunci cand un om care se simte cumva vinovat isi va propune cu orice pret sa nu se simta nicicum vinovat-gasindu-si o mie si-una de scuze,de pretexte si circumstante atenuante prin auto-indreptatire proprie si dispret inchipuit-ca ingredient de auto-conservare si punere la adapost- fata de cel/cea/cei/cele fata de care e f.posibil sa fi gresit, sau de fapt ii e si frica sa se gandeasca ca s-ar putea sa fi gresit-se instaleaza o bariera egoista greu de trecut in vederea unor colaborari ulterioare, dar si greu de mentinut in conditiile in care propriile greseli au contribuit la consecinte greu de imaginat ca ar putea fi cumva reparate.Ar putea-sau nu-sa fie vorba numai de niste frici…Experienta mea proprie asupra acestei stari de spirit este: iti spui ca n-ai gresit cu nimic,n-ai de ce sa te simti vinovat,dar te simti vinovat fara sa vrei sa te simti vinovat si ti-e si rusine pentru treaba asta…Asta te face sa-ti para rau pentru ce s-a intamplat,in ciuda faptului ca vrei cu orice pret sa nu-ti para rau, incercand sa-ti dai dreptate.Te face sa nu vrei sa te gandesti si sa uiti lucrul respectiv,dar acesta iti revine in minte pe nepusa masa cand ti-e lumea mai draga. Asta tinde sa te duca la o stare de nefericire catre disperare pe care ti se pare ca n-ai nici un interes sa ti-o recunosti.Iti spui in sinea ta ca totul e desartaciune, si ca altii au facut sau fac mult mai mult rau decat tine,chiar ajungi sa vanezi si sa constati greselile altora,…insa asta nu te poate linisti. Nu-ti place nici sa auzi si nici sa discuti despre asta,asa ca intr-un fel sau altul chiar reusesti sa uiti… S-ar putea numi “mustrari de constinta” in cazul in care n-ar exista bariera egoista care sa te impiedice sa vorbesti despre asta si altcuiva. Dar odata ce bariera e pusa,nici mustrarile de constinta par a nu se mai manifesta. Numai ca,odata ce bariera de egoism s-a instalat si se dezvolta -printr-un mecanism ego-centrist de a-si formula pentru sine insusi o parere buna in lumea din care face parte- aceasta devine o latura de baza a personalitatii egoiste a omului respectiv -dupa cum am spus mai devreme greu de alimentat si de mentinut pentru el insusi si se manifesta in toate relatiile sale.Ochelarii de cal pe care ii instaleaza egoismul propriu-acompaniat de fricile aferente ca omul egoist ar putea fi cumva desconspirat si compromis prin darea in vileag a unor alte diverse atitudini egoiste personale-fac greu pentru el de a preconiza, de a accepta sau macar de a-si dori sa tina cumva cont si de ce anume i-ar putea multumi pe ceilalti in lucrurile si activitatile specifice sistemelor lumesti in care este implicat alaturi de altii (familie,servici,diverse alte combinatii).In schimb,in intimitatea sufletului propriu-pentru mentinerea si intarirea stimei de sine ce se simte amenintata de posibilitatea unei compromiteri a propriei persoane in ochii lumii-se dezvolta o mandrie launtrica,un orgoliu prostesc prin faptul ca da intr-o nevoie bolnava de recunoastere si confirmare valorica a propriei persoane,neaparat exprimate prin altcineva sau venite din partea altcuiva. Asta da nastere la diverse tendinte de refulare,unele bune,altele cu consecinte imprevizibile…Atata timp cat orice rau are si-un bine,incercarile demonstrative ale omului-fie el si egoist-de a-si exprima valoarea proprie prin ceva care place sau aduce si vreun altfel de folos si altora,sunt un lucru de dorit. si de apreciat. Ar trebui insa avut in vedere si faptul ca in cazul in care mandria launtrica pe care am numit-o mai inainte orgoliu prostesc este ranita prin dejucarea “planurilor proprii de invingator” de catre altii,de catre concurenta sau de catre partea adversa,dupa caz/daca nu cumva chiar de catre “prieteni”,generic vorbind…/,atunci cand incapatanarea si inversunarea proprie nu mai au nici un temei si nu mai prezinta sorti de izbanda,…nereusita devine mult mai impovaratoare si greu de suportat pentru cineva care nu e obisnuit si antrenat sa-si recunoasca partea de vina proprie din trecut privind ceva ce in prezent ar putea fi perceput ca esec al propriei persoane. In atare situatii capacitatea de ati recunoaste partea de vina proprie devine cu mult mai eficienta decat abilitatea specific umana de a o masca utilizand cu spor prejudecatile sociale “in functiune” la aceasta ora. Recunosc ca e nevoie sa ai mult curaj,si ceva incredere in cel sau cea careia i te confesezi, si sa fie si dispus sa te asculte.Dar se merita.De fapt cred ca ne-a invatat cumva inca de la scoala -e adevarat,…fortandu-ne in multe cazuri- sa ne recunoastem greselile.Numai ca in vremea aia nu le puteam recunoaste sau ne-recunoaste decat functie de consecintele lor cele mai evidente si previzibile asupra propriei persoane.Si inca ceva :atata timp cat eu (sa zicem ca) am dobandit si-mi exersez capacitatea de a-mi recunoaste deschis propriile deficiente si greseli pe care nu vreau si nu-mi prieste sa le mai repet,…nu ar trebui sa ma indispuna in nici un fel ca orice alta persoana nu gaseste trebuincios sau de cuvinta sa procedeze in acelasi fel.Cu alte cuvinte:renunt sa ma mai supar pe cineva,dar sunt atent cu cine am de-aface,si in primul rand la cum as putea fi eu cat mai corect,mai ales pentru cazurile in care s-ar cere cumva “impacata si capra si varza”…Imi place sa dorm linistit… Oricum,…solutii sunt sau/si se vor ivi. Bunavointa sa fie. Atat.multumesc.mk.
Mi-a placut discutia pe care am auzit-o intamplator deunazi,intre o lucratoare intr-un serviciu public,si probabil seful ei,asa cum a inceput ea,la telefon:Am gresit.Recunosc.Va rog sa ma scuzati.N-a zis nici “sa ma iertati”,si nici ca i-ar “parea cumva rau”,si ma gandeam ca in engleza e ceva mai simplu, fiindca “I’m sorry ” pare sa le includa pe amandoua….Aici s-au facut referiri la “greseli si infrangeri”,dar ar trebui macar avut in vedere ca atunci cand o greseala s-ar putea constitui intr-o parte de vina a cuiva in nereusita sau prejudicierea grava a intereselor-sau chiar a vietii-altcuiva,problema recunoasterii vinovatiei proprii devine o chestiune de constinta despre ale carei efecte nu intentionez sa vorbesc aici,tocmai fiindca le cunosc trait.
Unii care au citit chestii de genul asta scrise de mine au fost de parere ca imi bat prea mult capul sau ca ma framant si ma consum prea mult pentru lucruri care nu se pot schimba. Adevarul este ca nici nu ma framant si nici nu ma consum,ci mai degraba “retraiesc la rece” niste evenimente deja consumate la care am fost “partas”,caci eu consider ca sunt parte constituenta a tuturor lucrurilor in care sunt implicat impreuna cu altii,lucruri care mi s-au intamplat,care mi se intampla si care mi se vor mai intampla inca.Mai mult chiar,sunt sanse mici ca lucrurile sa se indrepte de la sine,daca nu m-as indrepta mai intai pe mine insumi.Odata ce m-am indreptat eu,se vor indrepta si lucrurile in care sunt implicat in diversele mele domenii de viata si activitate. Ideea de baza ar fi ca acum-cel putin de data asta- nici sa nu mai gresesc asa cum am gresit randul trecut,si nici sa nu mai gresesc altfel,adica-pe cat se poate-sa nu mai gresesc de loc.Pentru asta mi se pare destul de corect sa stiu si sa-mi dau seama ca stiu unde,cand si cum am gresit eu fata de altii si in felul asta fata de mine insumi,fiindca-intr-o mare masura-nereusita proprie se datoreaza neincrederii altora in propriile scopuri si aspiratii,fricii ca acestea-aspiratiile proprii in conditiile concurentei- ar putea cumva lovi in interesele lor personale-mai degraba decat meschinariei propriuzise sau a unor rautati specific-umane izvorate tot din frici si temeri care alimenteaza si feluritele prejudecati. Pe de alta parte, imi dau seama-sperand ca vorbesc mai mult la timpul trecut,dar atent si la prezent- de faptul ca nesiguranta sau ne-increderea mea in altcineva-in altii-nu reprezinta decat un aspect al neincrederii mele in mine insumi,si ca ceilalti -cu atitudinile specifice fiecaruia- nu sunt de fapt decat “tot eu” in felurite “ipostaze” in care am fost pus,mai sunt inca pus,sau-dupa caz-imi doresc sau mi-e frica de a mai fi pus,frica tradusa uneori prin “jena” exprimata in diverse moduri,inclusiv agresiv-amenintator sau tendentios.
Imi place sa vorbesc mai mult despre mine insumi decat despre altii,dat fiind si faptul ca in majoritatea cazurilor oamenii vorbesc mai degraba despre altii si mai putin despre ei insisi,iar pe site-ul asta mi s-a dat prilejul s-o fac.Multumesc Bunului Dumnezeu ca mi-a dat sansa de a ma deslusi cu mintea proprie prin impresia pe care o am asupra altora,asupra fiecaruia dintre ei,asupra celorlalti in general.Am ajuns sa-mi dau seama treptat ca parerea mea despre altii,imaginea despre lume in general-nu reprezinta de fapt altceva decat o reflexie a propriei mele individualitati sub multiplele aspecte ale personalitatii mele. E foarte posibil si ca atitudinile suparatoare ale altora,ma pot deranja sau nu in masura in care ele sunt caracteristici ale unor proprii slabiciuni,deficiente, sau-daca vreti-defecte de caracter,exceptand cazul in care aceste atitudini si comportamente ale altora ar putea genera temerile proprii privind aspectele esentiale ale securitatii mele materiale si astfel ale echilibrului emotional si a stimei de sine. As putea-sau n-as putea-trece acum in revista nivelele ilustrate prin “piramida nevoilor umane a lui Maslow”,dar mi se pare mai important de observat faptul ca varful piramidei-reprezentand realizarea sinelui propriu-este implicat direct in toate celelalte componente ale vietii unui om in primul rand prin modul in care relationeaza launtric si exprimat – prin atitudinile si comportamentele proprii cu restul lumii- cu fiecare din semenii sai in parte, acolo unde este-de voie de nevoie-cumva implicat.Acum devine destul de simplu de inteles de ce sintagma “omul potrivit la locul si la timpul potrivit”,aduce cu sine si implinirea individului pe plan emotional-afectiv. Nu te pot obliga nici sa ma placi pe mine si nici sa nu-l placi pe altul,nici macar folosind “barfa care asasineaza reputatia”,fiindca asta n-ar folosi-in realitate- nimanui la nimic,dar pot spera ca voi reusi sa ma fac inteles de tine,cautand sa te inteleg si eu,in asa fel incat sa se faca lumina.Si fiindca supararea nu face bine nimanui iar ranchiuna este probabil cea mai mare povara pe care o poate duce un suflet,as incerca sa te inteleg chiar daca tu nu vrei sau nu poti sa te faci pe intelesul meu.Asta reuseste sa ma scuteasca sa caut sa-mi dau dreptate cersindu-mi dreptatea din mila altora,adica cautand cu orice pret sa fiu ascultat si aprobat,sau avand nevoie oarba de aprobare oriunde mi-as gasi sa fiu ascultat,sau-mai rau-sa ma fierb in sine la foc mocnit.Cine ar avea vreun interes sa o faca-sa ma aprobe pe mine,adica…pe cazuri specifice,concrete…-si de ce(?).Fiecare are-cel putin aparent,atata cat nu se pune problematica constintei si a constientei-tot dreptul sa creada ca numai el-sau ea-are dreptate, dar va simti cu siguranta nevoia-mai devreme sau mai tarziu-ca dreptatea proprie sa-i fie confirmata si de altcineva,de catre altii,pentru ca altminteri nu s-ar putea recunoaste si confirma pe sine insusi/insasi.In ceea ce priveste greselile proprii-printr-un play-back simplu(la reluare,se vede de multe ori altfel),prin confesarea unei alte fiinte umane,se poate constata ca daca am gresit in ceea ce priveste o victorie de moment prin care as fi putut leza alte interese din care lumea, oamenii sa aiba un castig mai mare decat prin faptul ca eu as fi iesit victorios,e mai bine pentru toata lumea ca n-am obtinut ce-am vrut. Am nevoie sa mi-o si recunosc mie insumi in cazul in care vreau sa raman in randul lor,al celor fata de care-de fapt- nu am gresit,singura consecinta a greselilor mele fiind faptul ca am ratat ocazia si n-am obtinut ce am vrut sa obtin mai ales pentru mine. Ar trebui sa ajung sa corespund locului spre care aspir si tind,in folosul si al altora,al celorlalti,mai degraba decat sa ma intreb unde am gresit de n-am obtinut ceea ce cred eu ca as fi meritat mai mult decat un altul…La urma urmei,adica de ce-as putea crede eu ca as merita mai mult decat el/ea(?).Drept cine ma cred ?..Nu-mi place falsa modestie afisata pe post de masca smerita,dar…si daca ar fi asa,…n-au intrat zilele-n sac. Noroc ca orice rau are si-un bine,si daca este Cineva care a zis ca o sa se faca lumina,precis ca se va si face lumina.De fapt eu cred ca am scris de niste lucruri de care stie toata lumea,si daca nu le aplica intotdeauna e probabil din motive de aceeasi natura cu cele care ma impiedica si pe mine sa o fac.Unii zic ca ar fi vorba numai de “frica”,sub toate aspectele ei,altii ca ar putea fi vorba si de o lipsa de “constienta” la nivel individual si colectiv…Unii-multi-sunt de parere ca “fara ajutor e prea mult pentru noi”,oamenii,in general…Eu ceea ce fac,fac in primul rand pentru mine,dar nu ca sa ma afirm in vreun fel.Asta nu m-ar ajuta la nimic.Dat fiind ca in multe locuri oamenii dedica mult din timpul propriu incercand sa se convinga unul pe altul ca au-fiecare-dreptate-in ceea ce ma priveste,cred ca voi reusi sa ma descotorosesc de acest neajuns si totodata sa ma deslusesc mai bine prin ochii altora din momentul in care voi reusi sa intuiesc constient corect –ci nu cum mi s-ar putea parea mie ca-mi convine-ce anume (%?) din ce-mi spun ei/ele mie sau altcuiva despre mine-asa cum ma vad ei/ele- se refera la mine ca persoana distinctiva cu calitati si defecte, (%?) se refera la mine in legatura cu ei insisi,sau (%?) se refera mai degraba la ei insisi,cei care imi vorbesc si care vorbesc despre mine referindu-se de fapt la propria lor persoana. Am zis “ce zic”,mai degraba decat “ce gandesc” ceilalti, fiindca “ce cred’ si ‘ce urmaresc’ fiecare din ei si ele,n-am de unde sa stiu de la inceput,dar imi pot da seama-atunci cand e sa-mi dau seama-dupa ce aflu si ma conving de ce anume “fac” ei sau ele in mod “concret” in legatura cu mine si cu relatia care ne leaga. In rest,fiecare cu ale lui,si fiecare cu ale ei. Cat sunt pe lume alternative,si cat am de ales -si-mi pot permite sa aleg- e bine cu loc de si mai bine. Daca nu-mi mai pot permite sa ajung la un anumit gen de struguri,n-am sa zic ca sunt acri,ci mai degraba imi voi indrepta interesul catre mandarine.Cel putin pentru AZI. Facem sa fie toata lumea multumita si devine mai usor si mai simplu. ATAT.Multumesc.
Cand am inceput sa traiesc mai constient-nu numai de ceea ce mi se intampla-dar si de ceea ce zic,fac,simt si gandesc mi-am dorit sa ating o stare de echilibru launtric prin chiar a fi-mai de graba decat a parea numai- “mai bun”-la suflet ma refer aici- in sensul de a nu mai fi eu acela care sufera prosteste,fara nici o noima si fara nici un spor/cu nici un folos pentru nimeni.In acelasi timp n-as fi vrut nici sa fiu si nici sa ma arat sau demonstrez cumva in fata cuiva mai bun decat sunt de fapt,…poate si de teama de a rata micile bucurii ale fiintei mele launtrice-cum se zice “bucurii ale vietii”-din pricina unor norme si prejudecati impuse printr-un anume gen de educatie religioasa care condamna orice fel de tendinte de placere sau desfatare.E momentul sa zic aici ca mai inainte si mai in tinerete nu ma gandisem la toate astea fiindca dispuneam de diverse alternative si de diversi factori de refulare-de la caz la caz-factori de refulare la care a trebuit intre timp sa renunt,mai ales din motive de sanatate,…iar renuntarea nu s-a dovedit a fi de loc un lucru usor,dat fiind faptul ca ma consideram prea libertin in gandire si in mainifestare pentru a putea accepta cu usurinta vreo norma impusa cumva din afara propriei persoane. Cand a fost sa renunt la ceea ce ajunsese sa-mi creeze o dependenta psiho-chimica,eram deja la varsta si in situatia in care nici macar nu imi mai puteam permite sa trec peste grijile, incertitudinile si supararile de zi cu zi,(la care se mai adaugau in inconstient cele insumate an cu an),prin genul de distractii colorate de genul celora :”haide sa uitam de orice suparare si sa ne simtim bine acum,cat inca se mai poate”.Nu zic ca nu ar fi bune si astea, pentru cine inca si le-ar mai putea permite fara sa sara calul pe care eu l-am cam sarit pana mi-a intrat intr-un fel de obisnuinta sa-l sar. Ceea ce mi-am propus eu sa fac in a nu stiu cata parte a acestei vieti-din punctul meu de vedere personal-psihic vorbind-a fost sa reusesc sa ma pot simti bine mai degraba renuntand sa ma mai complac in situatii care ma pun intr-o postura si situatie in care “nu mi-e de bine”,mai degraba decat sa caut sa ma simt bine cu orice pret,pentru ca sa uit ca in alte situatii si posturi nu ma simt bine de fel.
La un moment dat mi-am dat seama ca nu imi mai place sa sufar.Desi se zice pe buna dreptate ca suferinta sta la baza oricarui progres spiritual,pentru mine asta a fost o adevarata revelatie.N-am de gand sa ma refer aici nici la ce necazuri si suferinte am pricinuit “eu” altora,si nici la ce am fost expus eu insumi,dar cred ca daca omului in general nu i-ar si place sa sufere,e f.probabil ca ar suferi mai putin atunci cand intervin situatii de genul :”n-am avut”,sau”n-am incotro”,deci teoretic n-are nici un sens sa-mi mai bat capul.Pentru ca in ultima vreme se vorbeste de transmutarea fricii sau/si a urii in dragoste si in iubire,m-as referi in schimb-la modul general-la jigniri si ofense,si cautand un mod-pe care il las la latitudinea liberului arbitru al fiecaruia-in care efectul devastator al acestora ar putea fi preintampinat printr-o “alta viziune” asupra lucrurilor.
Dat fiind faptul ca in lume avem mai mult sau mai putin de-aface cu diverse forme de afirmari false ale personalitatii,sau daca vreti cu afirmari ale unor personalitati false,n-am sa ma refer aici decat la suferintele launtrice venite din imposibilitatea unui om de a-si demonstra valoarea pe care stie ca o detine in sine in fata altcuiva. E f. adevarat ca societatea actuala sustine unele afirmari valorice construite pe considerente-si uneori si obtinute prin mijloace-mai putin sau chiar de loc “crestine”…nu-i nimic general,…sunt cazuri si cazuri,si sunt oameni si oameni…
Se zice ca “oamenii mici”ar avea nevoie de cineva pe care sa puna in mod voit intr-o pozitie inferioara, pentru ca sa se poata simti un pic mai superiori si mai bine,…eventual mai siguri pe ei in conjunctura. In cele ce urmeaza,am sa denumesc generic aceasta procedura:”batjocura”. Inainte de a incepe,fac o diferentiere intre batjocura ca arma de foc otravitoare,cu recul imprevizibil si “mistoul” constructiv,fara rautaciosenie ascunsa,uneori chiar de genul:”rad mai inainte eu de propriile mele defecte,pentru ca sa nu rada altii pe seama mea”,desi stiu bine ca n-ar rade daca nu si le-ar recunoaste inconstient pe-ale lor-aceleasi sau alte defecte si frici proprii,asemanatoare alor mele.
“Batjocura”,considerata aici nu numai prin vorba dar si prin actiuni concrete de natura sa umileasca,inclusiv cea manifestata agresiv,prin incercari de intimidare amenintatoare,uneori izvorate din frici si complexe de inferioritate proprii,neconstientizate si cu atat mai putin recunoscute in privinta propriei persoane-vazuta si resimtita ca desconsiderare si dispret manifestat fatis- este o incercare de transpunere mentala a altuia intr-o pozitie inferioara/:de“mai mic”, mai prost,mai tolomac,cu mai putine drepturi,mai putin demn de a fi luat in seama,de tinut cont de el/de parerea lui,mai putin demn de apreciere,de consideratie si respect ,nesemnificativ,fara valoare, usor de neglijat in privinta propriilor cerinte si trebuinte afective, deci cvasi-inexistent.Batjocura celui auto-indreptatit sa o practice in acest mod asupra unei alte fiinte umane-s-ar parea ca ar avea nevoie de aprobare manifestata (sau tacita/prin ne-contrazicere) de la cel putin inca o persoana,pentru ca scopul de auto-situare personala a celui care batjocoreste deasupra virtualei victime a batjocurei sa fie satisfacut,adica batjocoritorul sau barfitorul tendentios-“cu bataie” catre defaimare si distrugerea reputatiei celui batjocorit-sa se simta mai bine intr-un mod superior. Pretentiile impuse de altii asupra persoanei proprii,atunci cand nu sunt liber-consimtite prin analogie cu altii,cu ceilalti subordonati acelorasi norme,reguli si principii ierarhice functionale /in vigoare,ar putea fi resimtite ca batjocura,in sensul de calcare in picioare a propriei personalitati,demnitati si astfel fiinte launtrice, dar acest lucru devine dureros atunci cand acest comportament voit sau inconstient umilitor, tendentios,arogant-voit-superior, vine din partea cuiva de la care victima batjocurei nu s-ar fi asteptat,sau din partea caruia ar fi sperat in sine mai degraba o recunoastere a valorii proprii.Nu cred sa gresesc prea mult daca zic ca suferinta resimtita de victima batjocorita este proportionala cu pretentiile si aspiratiile propriei fiinte launtrice a acesteia,cu atat mai mult cu cat aceste aspiratii sunt mai ambitioase si egoiste/ cf.criteriului:vreau si astept mai mult fiindca merit si mi se cuvine mai mult in raport si in comparatie cu altcineva din respectiva structura sau combinatie. Concluzia ar putea parea simpla la prima vedere :cu cat esti mai smerit/umil din fire si n-ai pretentii de la altii nici in privinta recunoasterii si nici a rasplatirii meritelor si a calitatilor proprii macar printr-o apreciere pozitiva politicoasa,cu atat mai putin suferi din incercarile de batjocorire sau de defaimare a persoanei tale de catre un altul sau o alta…Ar fi corect insa sa luam aminte si asupra cazului in care prin actiunea destructiva a “batjocurei”-in sensul mai amplu pe care l-am stabilit aici-sunt periclitate-in mod voit sau nu-anumite interese concrete ale celui supus umilintei, interese de natura materiala,profesionala,sociala, familiala,sexuala si nu in ultimul rand de natura emotional-afectiva sau/si cu referire la prestigiul si onoarea proprie,fie ca ar fi vorba numai de luare in deradere,dar si in cazurile de invinovatire sau critica desconsideranta,repros amenintator,sau actiune voit-tendentioasa. Dorinta reflexa a celui care se simte umilit sau/si amenintat este cea de razbunare,daca nu neaparat din frica de a ramane “fara ceva-fie si de a fi lipsit de o sansa-atunci cel putin pentru salvgardarea propriei stime de sine. Intr-un asemenea context, ideea de “abia astept sa i-o zic”, las ca vede el,i-arat eu lui/ei…etc.,s-ar putea sa aiba sau nu sorti de izbanda,dupa cum s-ar putea sa fie sau sa nu fie de vreun folos real cuiva,cel putin in cazurile in care suntem pusi in dilema:”prinde orbu’scoate-i ochii”. Atunci cand nu ar fi vorba de niste interese materiale concrete ci mai degraba de “orgoliul ranit”,poate ca nici n-ar fi cazul sa ne gandim la o razbunare eficienta venita musai din partea celui ramas “cu ochii-n soare”,cu atat mai mult cu cat -cel putin din punct de vedere teoretic-un om cu adevarat inteligent ar trebui sa isi dea seama ca nu ar avea cum sa convinga un prost ca e prost,si va astepta linistit ca prostul sa se convinga singur,fara sa-i pese prea mult de ce vor zice sau ce vor crede ceilalti,cunoscand si faptul ca parerile vor fi intotdeauna impartite si manifestate si ”dupa cum bate vantul”.Gura lumii sloboda.Atunci cand nu e timp nici de istoria lumii,nici de stiinta si nici de psihologie,o simpla dar realista privire asupra istoriei propriei persoane ar putea arata ca-cel putin din punct de vedere afectiv-emotional- nimic nu ramane neplatit.Tocmai din punctul asta de vedere mi se pare mie ca li se pare si altora ca vin niste vremuri in care chiar nu va mai fi loc de-ntors.Asa ca…ramane cum am stabilit.Eu unul va multumesc.mk.
Fiecare intelegem suferinta, greselile noastre sau ale celorlalti diferit. Unii dam dovada de mai multa implicare emotionala, suntem mai usor de ranit, suferim mai mult (uneori din motive aparent ne importante pt ceilalti) dar poate tot cei care sufera mai mult, care se imiplica “sufleteste” mai mult, sunt cei care stiu sa se bucure cu o mai mare intensitate.
Putem oare sa ne minimalizam suferintele? Nu stiu, putem eventual sa invatam sa privim din alta perspectiva atat propriile greseli cant si greselile celorlalti fata de noi, putem invata sa dam dovada de mai multa empati, si de aici sa realizam ca nu e intotdeauna cea mai buna solutie: supararea, razbunarea si in cele din urma suferinta. Dar toate astea raman sa difere la fiecare dintre noi, in fiecare situatie in parte, si asa cum spuneai si tu, marick, depinde in mare masura si de asteptarile pe care le avem.
A avea curajul de a renunta la situatii in care nu ne simtim “tocmai bine”, ne arata uneori ca fericirea vine din a face lucrurile care iti plac si nu din incercarea de a te simti bine intr-o situatie care in sine nu ti-e favorabila.
De aceea, atunci cand ne simtim mai nesiguri pe viata noastra, pe ceea ce avem, cand ne clatinam mai abitir, mai puternic, mai fara de speranta, cand drumurile toate ne par mai inchise si simtim ca suntem complet neajutorati, suntem la un milimetru de Dumnezeu.
A invata sa pierdem si a ne pastra curati in sufletele noastre este cu mult mai important decat a sti sa castigam
Evolutia constiintei n-ar fi fost posibila pentru niciunul din marii iluminati, dintre marii sfinti ai lumii fara ca ei sa fi trecut prin aceasta etapa.
Va multumesc pentru sustinere,…nimic fortat.Mi se par f. pertinente cele doua comentarii de dinainte. Sincer sa fiu ideea unui blog personal nu prea ma incanta (deocamdata) stiind ca atunci chiar n-ar citi nimeni/o fi vreo nevoie(?)),…Mai inainte de a citi ce-ati scris voi,reciteam ce-am scris ieri eu …si ma gandeam ca nimanui nu-i place sa fie considerat de altii un “om mic”/(daca asta ar putea fi interpretat ca”nerealizat”,sau “neterminat”)numai fiindca “se vede de la o posta” ca simte o nevoie cvasi-permanenta ori sa se bage in seama,/(*nu “chiar” de ceea ce fac eu acuma vorbesc)/ori-ceea ce ar putea fi cel mai rau-sa “inferiorizeze” pe altul:un fel de incercare auto-demonstrativa de a-si dovedi virtutile/calitatile proprii prin injosirea altcuiva : fie pe a “cuiva anume”,fie pe oricine i-ar pica la indemana, ca sa se poata simti el/ea un pic mai bine,in sensul de “mai cu mot”-superior adica-ceea ce la urma urmei ar putea fi chiar adevarat atunci cand persoanele respective ar avea ceva de impartit,…ceva mai mult decat un caz banal-zilnic-in care,de exemplu,una-sau unul ma rog-mananca in autobuz seminte si arunca cojile pe jos si se gaseste alta sa intervina cu promtitudine ca “s-o mascareasca” facand-o nesimtita,…etc.,dupa care incepe si balciul,contrazicerea adica : “n-am aruncat !”,”ba ai aruncat,ca te-am vazut eu,uite !…”,”unde vezi tu baaa!?!…”,”ia-ti masina daca nu-ti convine !”,..etc…”"scroafa !”(waaau !!!).
Mi s-a intamplat si mie sa “ma demonstrez” in atare situatii cel”mai tare”,nu neaparat chiar “asa”,din dorinta mai mult de “a ma scoate pe mine” decat de a-l corecta sau o corecta pe respectivul sau pe respectiva…asa ca stiu bine despre ce e vorba…”daca taceam, filozof ramaneam”,…asa mai “mi-am si luat-o”…Pe unde-am umblat eu se mai zicea:”ciocu’ mic si joc de glezne”,…de la caz la caz(!?).
Pentru ala sau aia care are tot de ce-ar avea nevoie,si n-are de ce sa te bage in seama,…solutia e evidenta:nu te baga in seama si gata(!). Daca tu “ravnesti” sa fii bagat in seama chiar de el sau chiar de ea,devine problema ta,chiar daca e vorba de o ruda…,prieten sau prietena(sau mai mult),sau de unul dintre colegi sau altii( “apropiati”sau nu neaparat)…. Se poate intampla asta si dupa ce respectivul sau respectiva “si-a vazut boii la caruta”,…dar,in multe cazuri pur si simplu si-a satisfacut o curiozitate,…nu neaparat ca a profitat de tine.Dar,si dac-ar fi asa ce ?-tu n-ai avut nimic de castigat ?/”ce”-ai sperat mai mult,si mai ales “cat” si “pana cand”?Tot problema ta ramane.N-ai decat sa gasesti pe altcineva-un altul sau o alta-in loc,sau altceva mai bun de facut.Eu numesc asta”alte alternative”.Daca nu sunt,precis ca vor aparea.
Desigur,atunci cand cineva de la care ne asteptam sa primim o oarecare recunoastere,n-are timp de noi sau nu ne baga in seama,n-ar trebui sa gandim intotdeauna asa,…fiindca oamenii -in general- au fiecare o serie intreaga de lucruri de facut si probleme personale de rezolvat.Nimeni nu-i “buricul pamantului” ca sa-si permita sa se considere in vreun fel “cel mai important” pentru cineva anume-pentru un altul sau o alta intr-un anumit moment al zilei sau al vietii in general. In ceea ce unii-destui-numesc”noua energie”,daca nu chiar o “noua spiritualitate”,care le include cumva pe toate cele de dinainte si dintotdeauna,se vorbeste despre transmutarea fricilor in iubire si a urii in dragoste. Daca as sti cum se face treaba asta cat mai simplu-dupa principiul hristic:”iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”,v-as spune si voua chiar acum.De fapt,mi-ati raspuns cumva voi,in cele doua comentarii anterioare. Pana una alta,imi vine mai la indemana sa cred ca mai cinstit e sa scapi de frica si de ura,chiar daca ai avea motive si sa-ti fie frica si/sau sa urasti pe cineva anume.De data asta,fac o diferentiere intre a fi suparat numai,sau mahnit,si a uri sau a gelozi,atunci cand s-ar zice ca-cel putin din punctul de vedere personal-ai si avea de ce…Crimele pasionale, desi se numesc “pasionale”, se fac din ura ci nu din dragoste.Nu doresc sa intram in vreo dezbatere pe aceasta tema,…din simplul fapt ca fara exemple ar fi greu,…dar exemple sunt cu duiumul, daca extindem un pic semnificatia “crimei”.Poti ucide multe :sentimente,aspiratii,nazuinte,etc.,etc…nu ma voi hazarda sa zic “suflete”si “credinte”,fiindca astea doua s-ar putea cel mult transforma,…chiar daca uneori nu ne vine sa ne mai amintim de treaba asta….E mai usor…nu ca n-am avea prilejul,fiindca in ceea ce priveste “prilejuri”,se zice ca acestea exista pentru orice om,cel putin de doua ori in viata.
Acolo unde am citit eu zices-ar:”fara ajutor e prea mult pentru noi”. Ma gandesc la a iubi pe cineva care s-ar parea ca nu tocmai asta ar merita,dupa felul in care s-ar purta cu tine. Dac-ar fi s-o luam pe corect,faptul ca s-a purtat sau se poarta urat cu tine,nu inseamna neaparat ca ceea ce-ti face tie,n-ar fi pe placul lui Dumnezeu.Sunt multi altii, care fac parte din cu totul si cu totul “alte categorii”decat mine cei care considera-ca si mine- ca omul n-ar avea cum sa evolueze fara ghidaj de la Dumnezeu,inclusiv prin spiritele asociate Lui.Eu unul le numesc”forurile superiare”.Fiecare e liber sa le zica cum vrea si sa creada ce vrea.
Tot ce-mi e mai la indemana sa zic in final e ca la urma urmei nu-i un lucru prea greu sa le dai dreptate si altora-si celorlalti-(ar putea fi vorba si de”tabere adverse”),indiferent despre ce ar putea fi vorba. Chestia cu”bunavointa”…
Constientizarea nu-i chiar cel mai placut lucru la inceput.Si mai e ceva:nu cred sa fie prea dificil de atins o stare de constienta,cat de anevoios ar putea parea-sau chiar fi uneori-sa te si mentii in ea-in starea de constienta-adica:sa-ti dai seama ca stii despre anumite lucruri la care s-ar putea sa nu-ti faca nici o placere sa te gandesti, mai cu seama atunci cand e greu -sau pare chiar imposibil- de impacat si capra si varza.Sunt unii si unele care chiar au nevoie de treaba asta,de a fi tot timpul constienti de ce zic,de ceea ce simt,de ceea ce fac,…si mai ales de ce si cum gandesc.Pentru ce ?…motive sunt !.In tot cazul,nu pentru ca prin asta ar urmari sa pacaleasca pe cineva pentru a obtine ceva,…,ar risca sa se minta pe ei insisi,… nemaizicand de chestia cu “roata care se intoarce”,…la care nu prea iti vine sa te gandesti atata timp cat”mai sunt si altii”care ar proceda cam la fel,si “ce-i in mana nu-i minciuna”,…tine cat tine….Chiar n-ai de unde sa stii nici cand si nici cum se intoarce roata.Dar cred ca nu numai din cauza asta se zice ca “o viata traita exclusiv dupa pofta inimii proprii nu ar putea fi o viata implinita”. Fie si numai pentru faptul ca nu-i de loc obligatoriu ca ceea ce imi place mie-acum,pentru moment- sa cred,sa zic si sa fac sa placa si altora,si celorlalti,si mai ales sa placa si unor persoane de care-intr-un anumit fel si intr-un anume sens,eu depind.In ce sens ? Tocmai asta stie Dumnezeu mai bine decat mine.Deci faptul ca nu-i obligatoriu sa placa si altora ce si cum fac eu e una,…dar ca s-ar prea putea ca acest lucru sa-mi fie f. necesar mie : sa placa si celuilalt/altora ce fac eu-(fie ca mie imi place sau nu-mi place sa fac lucrul respectiv)-asta-i deja altceva.”Fac numai ce-mi place” (?),…ar fi prea simplu,…da’ nu merge cu spor intotdeauna.
MULTUMESC,mk.
Era o mare bulibaseala si o adevarata nebuneala colectiva la moastele unei sfinte-intr-un reportaj televizat de ieri-si asta m-a facut sa ma gandesc la haos si la intuneric,la intunecimile mintii si ale sufletului in general…
Am citit azi un gen de meditatie initiata-pe care nu am s-o reproduc aici-ref.la transmutarea intunericului in lumina,ca scop al existentei umane constiente.Desi sursa Intunericului si a Luminii este aceeasi:”Sursa tuturor lucrurilor”,caracteristica intunericului este dezordinea,in timp ce lumina inseamna ordine.Nu am de gand sa dezvolt aici o meditatie in acest sens,dar-nefiindu-mi de loc strain faptul ca oamenilor nu prea le convine sa li se impuna prin constrangeri de tot felul un gen de ordine care nu i-ar favoriza personal,am incercat sa-mi construiesc un tipar pentru o noua intelegere a lucrurilor din care fac si eu parte.Mie personal-care am traversat partial-atata cat mi-au permis anii si conditiile- doua epoci istorice cu niste conceptii f.diferite referitoare la bine si la rau,la bogati si saraci,la dreptate,adevar si libertate,etc.,o schimbare de personalitate nefalsificata dupa cum bate vantul ci mai degraba printr-o reanjare mentala a tot ce mi-a fost dat sa traiesc pe viu pana acum imi e chiar de bun augur.
Din cate inteleg eu,viitorul nu e ceva prestabilit,fixat dinainte ci urmeaza vointa omului exprimata prin liberul arbitru al fiecaruia. Oamenii nu ar putea prevedea viitorul decat prin prisma unor cauze care genereaza efecte. Sunt de parere ca tocmai asta ar putea insemna ca ceea ce se va intampla dupa 2012-ca de altfel si tot ce a fost pana acum-tine de constiinta comuna a omenirii,si modul in care fiecare va intelege ca”a cadea la pace”cu ceilalti oameni depinde mai mult de el insusi decat de a astepta ca din partea adversa sa se vina cu vreo cerere de impaciuire.Cum scopul meu pe site-ul asta nu e sa impac pe cineva cu altcineva-dar ar putea fi sa ma impac cu mine insumi- n-am sa zic decat ca eu personal vad in “norul de fotoni” in care urmeaza sa intram o oportunitate de trezire a constientei fiecaruia dintre noi. Cred ca n-as fi avut curajul sa scriu asta aici daca n-as mai fi citit si la altii,mai destepti, luminati in felul lor fiecare.Se vorbeste si de trezirea unui sentiment de comuniune suflteasca intre toti oamenii:”oneness”,care mie personal imi aminteste de sloganul-sau deviza daca vreti-din”Cei 3 muschetari ai lui Dumas:”toti pentru unul si unul pentru toti”. Exista-din punctul meu de vedere-si niste aspecte practice ale acestor realitati. Mai inainte de a aplica niste lucruri am nevoie sa stiu cam ce si cum as vrea sa le fac,urmand ca experimentand ulterior sa-mi dau seama in ce masura noul mod de privi si de a intelege lucrurile mi-ar aduce rezultate trebuincioase adaptarii la viata de zi cu zi. Mai concret,fac zilnic cam aceleasi lucruri pe care “mi se cere”si totodata si am nevoie sa le fac,dar am o alta perspectiva in a le privi si a le da fiecaruia din ele o mai mica sau mai mare insemnatate,o data cu o noua semnificatie.
“A TRANSMUTA intunericul in lumina” ar putea insemna si a lamuri cumva corect lucrurile si a clarifica o situatie. Ne explicam unul altuia ce-avem de explicat,fara sa ne certam intre noi,fara sa ne acuzam reciproc,si fara frica de a nu cumva pierde,fara teama de a da dreptate si celuilalt din perspectiva si interesele lui/ei. In atare situatii,eu am bunavointa sa fac ce tine de mine si sa nu ma supar daca cealalta parte face altminterea, sau face cum gaseste de cuvinta sa faca. Respect acest lucru ca pe un drept al lumii din care fac parte.”Partea mea”consta in a-mi da seama ca stiu si de a actiona in cunostinta de cauza,mai degraba decat a incerca sa fiu eu acela care sa determin voit egoist o alta persoana”sa se conformeze” exclusiv dupa bunul meu plac, stiind ca in acest caz,ar deveni f. posibil ca asteptarile-si ceea ce s-a lasat la inceput de inteles-sa nu corespunda lucrurilor de pe urma. E mai bine atunci cand ne dam seama cat mai curand cu putinta: ce interese proprii avem fiecare,care ar putea fi interesul sau/si interesele noastre comune,si cum/ce am putea face (daca am si vrea asta),pentru ca fiecare sa aiba un folos(?),toata lumea sa fie impacata,multumita(si sa nu-i deranjam nici pe altii prin ceea ce facem sau punem noi la cale, astfel incat sa evitam eventuale complicatii ulterioare). E mai bine sa n-avem nimic de ascuns din ce ar putea afecta interesele celuilalt,sau i-ar putea afecta cumva pe restul,fiindca tocmai din aceste lucruri ar putea aparea ulterioare complicatii neplacute. Daca ajung sa ma inteleg pe mine insumi,voi fi in stare sa-l inteleg si pe celalalt,pe ceilalti.Daca am nevoie sa fiu inteles,atunci trebuie sa si incerc sa ma fac inteles, altminteri nici nu mi-as putea permite nici sa ridic vreo pretentie si nici sa fac vreo presupenere in vreun sens,cunoscand faptul ca fiecare intelege cum ii vine mai la indemana sa inteleaga,fiind un fel de “obligatie ne-scrisa” a fiecaruia sa se expliciteze in functie de propriile interese materiale si afective. Atunci cand ma simt impacat cu mine insumi mi-e mult mai usor sa ma impac si cu restul,cu lumea,cu situatia in care sunt. Reusesc sa ma iert pe mine insumi numai atunci cand dobandesc capacitatea de a-i ierta si pe altii,si invers/reciproc : daca reusesc sa ma inteleg si sa ma iert pe mine insumi,imi va deveni mai usor sa-i inteleg si sa-i iert in mod natural si firesc si pe altii, cunoscand si faptul ca “ne-iertarea” ar aduce impovararea sufletului propriu,mai ales atunci cand ar risca sa degenereze in resentimente precum : gelozia,invidia,ura,ranchiuna sau chiar in manie launtrica mocninda exprimata prin dorinte de repros si de razbunare. Toate astea le numesc perturbatii mentale,de natura sa intunece mintea si sa afecteze dreapta judecata:corectitudinea in relatie in imprejurarile date, care ar putea duce in mod nefericit nu numai la stricarea relatiei respective,dar si la afectarea “relationarii”proprii cu lumea in general. Respect dreptul fiecaruia sa-si dea dreptate si sa si-o si sustina asa cum se pricepe el sau ea mai bine,inclusiv sa ma trateze cum ii vine la indemana si cum considera de cuvinta.
Pentru situatiile “provocatoare”de moment,atunci cand acestea ar putea fie “proveni din…”,fie “conduce la…”(uneori dar nu intotdeauna false)conflicte de interese, este mai bine sa fac pasul inapoi sau/si sa-mi acord ragazul de o secunda inainte de a deschide gura sa comentez,mai ales atunci cand nu mi-ar conveni sau as fi/pentru moment de”o cu totul alta parere”. Am in vedere si faptul ca se va ajunge undeva unde-pentru a fi scapat de orice frustrari- va trebui sa imi convina oricum-sau cel putin sa nu ma mai intereseze-dar stiu si ca lucrurile,ca si atitudinile oamenilor se mai schimba. Nimic nu ramane definitiv batut in cuie.
Doamne,da-mi seninatatea sa accept ceea ce nu pot schimba,curaj sa schimb ceea ce pot si intelepciunea sa le deosebesc.
Am bunavointa si sunt pregatit.mk.
Mai inainte de toate,multumesc celor care mi-au dat posibilitatea sa afisez aici.
Fiindca tema de la care am pornit se refera in mod concret la greselile umane,am sa zic de finalul ultimului episod dintr-un serial actual de tv.,ale carui personaje lucreaza cu oameni,”pe oameni” si intre ei -oamenii raspunzatori-daca nu de vietile,atunci cel putin de salvarea unor vieti omenesti in cadrul sectiei de chirurgie dintr-un spital,unde sunt confruntati cu cazuri de interventii urgente. In finalul unui episod,unul din pacienti moare,ceea ce o face pe doctora care da titlul serialului -relativ noua in colectivul de interventii respectiv-sa intre intr-o stare de moment depresiva,(re)conciliindu-se – intr-un mod mai putin obisnuit -prin adresare directa unei colege care a participat si ea la operatie,…ceva de genul:”suntem de vina,l-am fi putut salva,am gresit,n-am fost suficient de bine pregatiti,n-am facut ceea ce trebuia facut in mod corect,omul e mort din cauza noastra”…Din raspunsul colegei-picat destul de simplu si la obiect-eu am inteles cam asa :”e adevarat,am gresit,se mai intampla, suntem si noi oameni si nici noi nu suntem perfecti,…noi am vrut sa-l salvam,nu sa-l omoram”.Principalul lucru care mie personal mi-a atras atentia in aceasta scurta si simpla discutie-mai mult decat ca de la doctor la doctor-ca de la om la om,este faptul ca eroina principala a avut nevoie de cineva-de o alta fiinta umana-careia sa-i spuna ce crede si cum simte intr-un “moment critic”,care ar fi putut conduce mai tarziu la frici greu de explicat si la alte situatii neplacute venite din”mustrari ascunse ale constintei”,daca greseala nu ar fi fost constientizata si recunoscuta. Numai ca Dumnezeu n-a vrut ca un rau sa dea intr-un rau si mai mare,asa ca raspunsul-pe cat de sincer,pe atat de onest si cinstit-a venit sa faca lumina,ci nu sa incurce lucrurile si mai mult. As putea sa numesc chestia asta “nevoie de aprobare”daca nu cumva aici ar fi vorba chiar si de o “nevoie de dezaprobare”,asa ca o sa-i zic mai simplu “nevoia de inca cineva care sa mai stie” ca o “nevoie de recunoastere”a unei fiinte umane printr-o alta fiinta umana.O”fiinta umana” cu calitati si defecte,supusa greselii”.
Aceasta ar putea fi numai unul din motivele pentru care”psihologul terapeut” zice”vorbeste-mi despre asta…”,mai inainte de a se repezi cu recomandari si indicatii pentru intarirea tonusului afectiv si a increderii in fortele proprii. I-am zis: ”psihologul terapeut” intr-o exprimare generica,gandindu-ma ca ar putea fi vorba-la fel de bine-de un preot,de un prieten sau de o cunostinta intamplatoare de scurta durata,…ca intr-un compartiment de tren de exemplu. Recunosc ca -in unele cazuri- trebuie sa ai un motiv bine intemeiat ca sa-i spui cuiva-dispus sa te si asculte-unele lucruri “mai delicate” care te privesc direct si personal. Si sa fii pregatit pentru orice: aprobare,dezaprobare,sau indiferenta…S-ar putea ca asta sa conteze mai putin. In orice caz :sa nu cauti in mod expres ”aprobarea”,fiindca asta ar putea insemna ca nu poti fi onest. Pentru cazul unei discutii”inamplatoare”din care s-ar putea afla lucruri posibil de dispretuit sau de osandit,poate ca ar fi bine de stiut ca un om cu capul pe umeri si cu picioarele pe pamantul din lumea asta nu s-ar repezi sa condamne pe altul cu care n-are nici in clin nici in maneca,daca si-ar da seama ca asta ar putea actiona in raul lui(psihic) propriu. Sunt oameni si oameni.Atat.Nu mai conteaza nici ce-a vrut sa spuna,nici ce-a vrut sa faca “prin asta” sau “cu asta”,cel care si-a dat drumul la gura,…,bine-inteles daca nu cumva “fabuleaza”. Conteaza insa altceva. Capacitatea de a recunoaste si de a se/te recunoaste.Se mai zice despre asta:”nu pot sa fiu suficient de onest cu mine insumi,pana nu mai zic si altcuiva”, desigur,cu referire la o anumita situatie concreta de viata. Imi vine sa zic ca in lumea asta de oameni n-as avea cum sa stiu de mine insumi daca n-as sti ca mai e cineva care stie de mine. Ar mai putea fi important si faptul ca n-as putea spera sa aflu vreodata ce-i in sufletul altuia,pana ce nu stiu exact ce-i in sufletul meu.Fiindca tot ce s-ar zice sau s-ar parea ca (cineva)“are in cap”,are legatura cu ce poarta in suflet. Astea sunt lucruri valabile pentru oricine,toate-s”cu dus si-ntors” si ar putea avea un folos cat se poate de practic, de lumesc:e bine si sa tolerezi si sa fii tolerat,dar e de preferat sa intelegi si sa te poti face inteles,astfel incat ingaduinta sa decurga intr-un mod natural si firesc.Devine mai lesne atunci cand exista putina bunavointa. Am ajuns aproape de a intelege si de ce ”bunavointa”se poate castiga nu numai prin incredere,dar si adesea prin bani.(N-o sa zic acum despre asta,… nu se intampla nici de ieri nici de alaltaieri. Asa a fost sa fie). Daca exista bunavointa bine.Daca nu,nu.Pentru unii e mai bine fara,iar pentru altii fara bunavointa chiar nu se poate. Alternative sunt intotdeauna si pentru unii si pentru altii,iar daca nu sunt se vor ivi.
Desigur,fiecare e-mai inainte de toate-interesat de bunul mers al lucrurilor proprii-de care depinde el,si prin care altii depind in mod direct de el/ea,si mai rar sa mai aiba timp si de lucrurile altora,…ceea ce nu-i chiar rau daca avem in vedere proverbul cu “nasul si cu ciorba”.Cred eu ca totusi,daca cineva a facut un lucru care s-ar zice ca n-ar fi trebuit facut-fiindca a iesit rau-si cineva a avut de suferit din asta,ar fi riscant pentru mine sa nu ma straduiesc sa-l inteleg “omeneste”-daca as fi pus in situatia sa o fac,desigur- stiind ca oricand ceva asemanator mi s-ar putea intampla si mie,sau altcuiva de care chiar s-ar putea sa-mi pese.
Este posibil ca toate astea sa aiba o oarecare legatura cu”Legea rezonantei”,despre care Einstein spunea ca ne leaga pe toti prin fire nevazute.
Va multumesc.mk.
Avem uneori nevoie, sa marturisim propriile greseli. Se pare ca adesea, ne e mai usor sa le recunoastem si sa ne asumam consecintele lor, atunci cand primim compasiunea, intelegere sau uneori si respingerea, neintelegerea celor din jur.
Simplu fapt de a verbaliza un gand, il face mai usor de acceptat. Cred ca atunci cand ne analizam propriile greseli sau ale celorlati, trebuie sa luam in “calcul” si intentiile, nu doar rezultatele, uneori condititii sau situatii independente de noi sau cel care greseste au facut o intentie buna, in cele din urma sa ne raneasca.
O data cu urarile mele de”La multi ani!”,va rog sa-mi permiteti sa reformulez un un principiu”de la sine inteles”-dar nu intotdeauna usor de pus in practica-principiu care “ar trebui” sa fie la fel de valabil pentru un manager ca si pentru un lucrator oarecare din cadrul unei configuratii sociale:
“Fiecare om este o persoana autonoma in toate privintele,cu exceptia chestiunilor care ar putea afecta grupul-de (2 sau mai multi) oameni (avand acelasi scop primordial/interes comun)-grup din care face parte si individul respectiv,in ansamblul sau”. Va multumesc.marick.
Libertatea poate fi privita din multe perspective, insa adesea vom ajunge la aceasi concluzie : libertatea absoluta nu exista si poate nici nu o dorim. Cred insa ca e mai important cum privim aceste constrangeri inevitabile si cat de ingraditi ne simtim sau nu. Un lucru insa e sigur ” libertatea sufletului” nostru nu ne poate fi ingradita.
La mult ani !!