“Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă

unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi

oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie

descoperă arta desenând cu degetul pe nisip

conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră

trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor

rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea

mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală

cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede

de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini

şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,

fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,

uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine

şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,

domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti

n-aţi aflat decât că ”a spera înseamnă aproape a trăi”?

Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?

”Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră

înainte de asta. Adică vina noastră este aceea

de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat

şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,

povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt

spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,

după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie

să căutăm  fericirea decât lângă mâinile noastre.

Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor

şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm

ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele

decât că sunt nişte păsări ameţite de soare

şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme

ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele

decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,

atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,

poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură

recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ

pentru a desena, imitându-i pe oameni,

conturul umbrei iubitului ei,

chiar fără să ştie ce-i arta.”

Poeme – Venus din Milo

Inocenţa trebuia pierdută, pentru ca cea redobândită să fie adevărată. Dar ea nu se redobândeşte într-un alt mod decât privind ceea ce este, fără a lăsa mintea să se îmbete de propriul ei talent, fără gânduri ori cuvinte. Pentru că mintea nu se poate convinge de frumuseţea unei flori decât dacă îşi sugerează singură acest lucru, iar fiinţa noastră ratează adevărata frumuseţe a unei flori.

Privind floarea fără vreun gând, ori cuvânt, mintea se va simţi stânjenită, căci s-a obişnuit să fie tot timpul băgată în seamă, pentru că ea nu face altceva decât să sporovăiască toată ziua.

Privind floarea, copacul, stelele, un râu, marea, chiar şi pe stradă, privind la cei ce trec, fără să spunem ceva, fără să judecăm, fără să folosim cuvinte, doar să privim, percepţia noastră se va purifica, şi vom atinge o claritate a vederii care ne va permite să privim esenţa tuturor lucrurilor, inclusiv propria noastră esenţă.

Cunoaşterea de sine, sau descoperirea ”insulei din noi înşine” nu poate apărea decât într-o minte clară, nu într-o minte umplută cu cunoaştere, cu judecăţi de valoare, despre bine şi rău, despre frumos şi urât; doar într-o minte lipsită de cuvinte. Ea este întotdeauna prezentă, dar nu se poate reflecta decât într-o minte absolut clară, pe care nu mai există nici un val.

Aceasta este redobândirea inocenţei, care valorează cu mult mai mult decât cea a unui copil în mintea căruia nu s-a scris nimic. Inocenţa este renunţarea de bună voie la minte, atunci când nu este cu adevărat nevoie de ea, căci în acest caz, mintea nu face decât să încurce lucrurile, nu să le  descurce.

Să privim viaţa cu ochi de copil, fără să ştim la ce privim. Vom obţine astfel o viziune nouă. La ea se referea şi Octavian Paler în “Venus din Milo”, la “tăcerea egală cu toate cuvintele”.

Filed under: Uncategorized, poezii