Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate care parcă întreabă : “Ce l-a apucat pe ăsta ? Ce urmărește, de ce a început să cârtească împotriva paradisului ?” Stăpâniți-vă, tot nu vă cred. Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta.

De fapt, într-o privință vă înțeleg. Se pare că nu e nici un pericol să ne vâre cineva cu forța în paradis.

Aș fi putut să vă spun că am mai multe obiecții împotriva paradisului, iar prima dintre ele e că paradisul nu există. Am renunțat la asta și am trecut direct la obiecția cea mai serioasă, pentru că mi-ați fi putut răspunde cu vorbele lui Jules Renard : “Nu există paradis, dar trebuie să facem așa ca să merităm să existe unul”. [...]

Dar să încerc să fiu și eu, asemenea conferențiarilor de profesie, mai metodic. Să ne lămurim mai întâi asupra păcatului, motivul izgonirii noastre.

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. [...]

Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.[…]

Prin iubire eu înțeleg, firește, și ceea ce leagă un bărbat și o femeie, dar mai mult decât atât. Înțeleg viața, dragostea de viață, chiar dacă n-aș putea spune ca Hegel că tot ce este real este și rațional. O legendă pretinde că o albină a lăsat pe buzele lui Platon, când s-a născut, un strop de miere pentru ca filosofia amară despre viață să devină dulce. Ei bine, eu cred că această poveste a fost născocită de un mizantrop. Pentru că numai un mizantrop a putut insinua că a iubi viața este o minciună generoasă.

Trebuie să vă asigur, doamnelor și domnilor, că nu sunt atât de naiv încât să cred că profeții grotelor n- au învățat nimic. Ei au evoluat. Nu mai spun că viața e un adevăr grosier. Asemenea vorbe prindeau altădată, acum ar fi ineficiente. Predicatorii grotelor nu mai pomenesc nici măcar de grote. Ei nu umblă în peșteri și nu ne invită în peșteri. Dimpotrivă, știu uneori să poarte smochingul mai bine decât noi ceilalți. Ei sunt însă clevetitori și dezabuzați. Strigă că adevărul e o fanfaronadă și dragostea un amestec de sirop și salivă. Că viața nu e decât o tumoră a timpului. O tumoră urâtă și dezgustătoare. Ei ne anunță că nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheamă Van Gogh sau Nietzsche. Și amestecă și adevăruri printre frazele lor, avertizându-ne, de pildă, că pământul devine un ambuteiaj de roboți și că Simfonia IX-a e în pericol să fie înăbușită de junglă. Lumea, strigă ei, e plină de bitum și de ratați, de vorbe goale, de vinovați care judecă, de amenințări și de ultimatumuri. Vă spun toate astea ca să vedeți că știu în ce lume trăiesc. Dar știu că în această lume sunt și lucruri care merită să fie iubite și că alta nu avem. Tot aici sunt și Parthenonul și muzica lui Bach, mâinile meșterilor și luptele disperate în care ții cu cei ce pierd, plajele mărilor și laboratoarele unde se caută leacurile bolilor. [...]

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.

Mă grăbesc, încă o dată să-i liniștesc pe misogini, asigurându-i că nu e vorba numai de ei aici. Dacă trebuie să fiu lovit cu pietre, aș merita să fiu lovit cu pietre de toți cei care își deplâng nașterea. Întrucât, cum v-am mai spus, în “dragoste” eu includ tot ce mă leagă de această lume unde soarele răsare în fiecare dimineață în ciuda mizeriilor și ticăloșiilor pe care trebuie adesea să le scalde cu lumina lui. [...]

[…]Cândva, am fost și eu în marginea unui deșert. Am înțeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârșit sunt elanuri ratate și dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăți m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să mușc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Și ce virtute e aceea de a spune “nu” ? Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?

Dacă n-am fost destul de fericit, cât am visat, este pentru că n-am avut curajul sau n-am știut să fiu destul de păcătos. N-am crezut în pustnici niciodată și nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influențat fără să-mi dau seama.

Mi-am zis că e o obrăznicie prea mare să îmi strig setea și că, pentru a fi acceptabilă, o dragoste trebuie să fie discretă. Ah, doamnele mele și domnii mei, acum știu că discreția nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceștia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerușinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei și nu vor înțelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde și de infern și de cer. Eu nu le semăn și de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist că o voi părăsi într-o zi fără să fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, că o anume oră ne va omorî ? De ce trebuie să ne grăbim cu o renunțare care oricum ne va fi impusă ? Mie, vă mărturisesc, îmi e la fel de greu să mă tăvălesc în noroi sau să urc spre o minciună frumoasă.

Doamnelor și domnilor,

Un singur lucru ar mai trebui să vă spun, pentru că, probabil, ați rămas totuși cu o nedumerire în privința motivelor care m-au împins să fac această critică a paradisului. Eu am trăit unele întâmplări în care m-am lovit de infern. Știu, așadar, că e mult mai simplu să râzi în gura mare de un paradis fictiv decât să judeci în tăcere un infern trăit. Dar nu-mi luați în nume rău această mică lașitate. Dragostea mea de viață e într-adevăr dureroasă, chiar dacă am ales calea cea mai convenabilă pentru a o mărturisi. Când tac… Iertați-mă. Mi s-a făcut frig.

Polemici cordiale – Elogiul izgonirii din paradis – Conferința unui apostat

Filed under: comentarii si citate