În “Reabilitarea Evului mediu” voiam să mă razboiesc cu prejudecata că Evul mediu este o noapte de o mie de ani pe care au întrerupt-o zorii Renaşterii. Polemizam, mai întâi, cu imaginea sărbătorească, idilică, a Renaşterii; o imagine care lasă impresia că în acea vreme adevărul era emis prin trâmbiţele de aur ale îngerilor lui Fra Angelico.

Aminteam că Renaşterea umanistă, tocmai ea, nu Evul mediu, a descoperit faptul deloc măgulitor că, omul nu se află în centrul sistemului solar, cum se crezuse până la Copernic! Că perioada cea mai neagră şi mai odioasă a Inchiziţiei a început din clipa când a intrat în mâinile iezuiţilor, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XVI-lea; că Giordano Bruno n-a fost ars pe rug în Evul mediu, ci în luminoasa Renaştere; că Galilei a fost silit să abjure tot atunci; că tot în Renaştere şi-a aşternut pe hârtie ideile Machiavelli; că nu ştim ce crime au comis alchimiştii, în schimb ştim câte au săvârşit căutătorii de aur; că populaţiile din Lumea Nouă au fost decimate în Renaştere, care, e drept, a spart orizonturile, dar n-a făcut-o totdeauna ca să le aşeze pe flori.

Separarea ştiinţei de înţelepciune a fost, de asemenea, opera Renaşterii. Fără îndoială, ziceam, Renaşterea este un mare moment spiritual şi o reabilitare a Evului mediu nu s-ar putea baza pe o denigrare a Renaşterii. Însă abuzul de virtuţi puse pe seama ei s-a transformat într-un abuz de păcate puse pe seama Evului mediu, care a trebuit, şi trebuie încă, să poarte ponoasele înclinaţiei noastre de a vedea lucrurile în alb şi negru.

Evul mediu n-a cunoscut nici pe departe crimele care au însângerat, câteva veacuri, istoria imperiului roman, nici asasinatul ca armă politică, aşa cum a fost practicat în Renaştere, şi cu toate acestea el e socotit un soi de mormânt al antichităţii, un somn, o eroare de o mie de ani, o lungă glaciaţie a ştiinţelor, a artelor şi a zeilor, un lung, istovitor, coşmar al istoriei europene, în care omul a stat chircit în spaimele lui.

Această imagine simplificatoare, această proastă părere despre Evul mediu, văzut ca un depozitar al tuturor superstiţiilor, al tuturor ignoranţelor, al tuturor tenebrelor, au devenit un clişeu, învăţat la şcoala şi luat mai târziu ca atare, ca un fapt de la sine înţeles. Pe străzile Evului mediu n-au trecut, s-ar zice, decât astrologi, alchimişti şi magi. Descoperirile lui ştiinţifice sunt în general ignorate sau cunoscute rău. Sunt ridiculizate superficial căutarea pietrei filosofale şi utopia de a scoate aur din orice.

Se uită că dacă Renaşterea i-a avut pe Leonardo şi pe Galilei, Evul mediu i-a dat pe Dante şi pe Avicenna. Atunci a apărut goticul, probabil singura cucerire din arhitectură în stare să rivalizeze cu templul grec (exageram, încă nu fusesem la Florenţa). Sunt preţuite insuficient tensiunea iubirii gotice şi liniştea veneraţiei bizantine şi se uită că atâta cavalerism cât există în spiritul European, el datează din Evul mediu, tenebrosul, ceţosul Ev mediu, cum îl etichetează prejudecăţile curente.

Iar absolutul a fost un vis mai mult al Evului mediu decât al Renaşterii. Optica dispreţuitoare asupra iluziilor unui mileniu întreg de istorie e în bună măsură răspunzatoare că încercările de a reconcilia raţiunea şi inima nu au fost pe deplin înţelese. Şi n-ar strica, ziceam, puţină sensibilitate medievală azi. Nu mi-ar fi stricat nici mie.

Când, spre sfârşitul anilor ’50, m-a bătut gândul să reiau, într-o formă uşor atenuată, expunerea acestor idei, fostul meu profesor, Tudor Vianu, m-a convins că exageram păcatele Renaşterii. Alţii m-au convins (mai puţin) că exageram meritele Evului mediu şi că, oricum, nu era momentul potrivit pentru a face elogiul unui mileniu despre care în şcoală se vorbea exact invers. Evul mediu devenise inoportun! Eu însumi, când am ajuns la Florenţa, am socotit o erezie vechile mele păreri.

Palatele Renaşterii, cupola lui Brunelleschi de la Santa Maria del Fiore, “David” al lui Michelangelo, cu eroismul lui viril, şi chiar simpla privelişte a acoperişurilor roşii, văzute de la San Miniato, stâlpii din gară placaţi cu marmură, chiparoşii funebri şi nobili, aşteptând parcă fecioarele melancolice ale lui Botticelli, m-au readus, ca pe o oaie rătăcită, la o admiraţie evlavioasă pentru tot ce aparţine Renaşterii. Azi, dacă m-aş hotărî să duc la capăt proiectul părăsit acum patru decenii, aş ţine seama de obiecţia profesorului Vianu, fiind însă circumspect cu amintirile mele de la Florenţa. Adevărata admiraţie nu exclude spiritul critic. Din contră.

Viata ca o corida – fragment din “Dincolo de Rubicon”

Filed under: comentarii si citate