Cea mai perfida capcana a mintii
Cicero mi-a vorbit despre un joc cu care se distrau locuitorii unei vechi cetăţi bizantine de pe coasta Asiei Mici.
O groapă uriaşă în adâncul căreia a fost construit un labirint. Pe marginea ei, jur-împrejur, stau numeroşi spectatori. Urmăresc cu sufletul la gură spectacolul de jos în care “joacă” un singur actor, un condamnat la moarte. El îşi joacă chiar viaţa, fiindcă din labirintul în care a fost împins nu există decât două ieşiri. Una, unde se găseşte o fată frumoasă, la care dacă ajunge e salvat, şi alta unde aşteaptă un leu flămând. Spectatorii de pe marginea gropii n-ar îndrăzni să intervină în joc, dar trăiesc emoţia aşteptării deznodământului. Unii îl încurajează pe condamnat: “Poate ai noroc şi nu nimereşti în ghearele leului!” Alţii sunt nerăbdători: “Hai, grăbeşte-te! Vine seara şi nu mai vedem bine”.
- Nu mai ţin minte, a adăugat Cicero, dacă era vorba de un condamnat la moarte căruia i se acorda o şansă de a scăpa, dar uneori mi se pare că lumea însăşi e prinsă, fără să ştie, în acest joc. Chiar spectatorii care stau pe marginea gropii şi se uita. Îşi închipuie că numai soarta celui de jos e în cumpănă. Ei pot să ronţăie seminţe, liniştiţi, socotindu-se la adăpost. Se înşală.
Viaţa ca o coridă – Per aspera ad astra (11)
Moartea este ceva ce li se întâmplă numai altora…nu aveţi şi voi mereu aceeaşi senzaţie? Aceasta e cea mai perfidă dintre capcanele minţii. Reuşeşte careva să conştientizeze faptul că în secunda următoare, ori în noaptea ce vine, va muri? Poate cineva trăi acest sentiment în mod real, aşa precum trăieşte o banală senzaţie de foame, ori de sete? Eu una nu reuşesc. Căci în această senzaţie, în această trăire a ultimelor clipe, ore, zile, stă întreaga spiritualitate a omului, întreaga religie, şi de nimic mai mult nu este nevoie ca să ne reaşezăm valorile în care credem. Poate cineva? Aş fi recunoscătoare aceluia care, putând cu adevărat să simtă că aceasta este ultima zi din viaţa lui, să ne-o împărtăşească şi nouă, celor care trăim în capcana iluzorie a minţii. Matrix! Mă tem că ieşirea din Matrix nu o vom face decât la final, chiar trăind moartea…a noastră…
Filed under: comentarii si citate
Am si un videoclip:
http://youtu.be/iuTNdHadwbk
Flori, intrebarile tale sunt lipsite de sens. Observ un lucru (citind comentariile celorlalte teme): chiar daca detii in biblioteca ta toate cartile lui Paler – cu aluzie la un ‘comment’, legat de limba romana, ce te-a pus pe jar, cu ceva… teme in urma -, iar altii nu le au, din pacate, cei din urma cunosc mai bine scrierile lui Octavian Paler decat tine… Cum poti sa constientizezi ceva ce nu stii cand ti se va intampla? Cum poti cere cuiva acest lucru? Auzi, “sa ne-o impartaseasca si noua..”! Asta numesti tu, cea mai perfida capcana a mintii?! Moartea nu poate fi perfida, perfizi sunt doar unii oameni… Te joci cu cuvintele si joaca asta nu-ti reuseste, din pacate… Saraca, limba romana!
Cea mai perfida capcana a mintii nu este moartea, ai inteles in mod eronat, se poate sa ma fi exprimat eu gresit, cea mai perfida capcana a mintii este faptul ca nu ne lasa sa constientizam ca moartea ni se poate intampla chiar si in secunda urmatoare. Nu stiu Iulia, de ce esti atat de suparata. Nu stiu cu ce te-am lezat, observ doar ca esti foarte pornita impotriva …nu stiu a ce anume. Eu am in biblioteca aproape tot ce a scris Octavian Paler, dar parca am scris undeva ca nu am reusit inca sa le citesc pe toate; sper ca voi reusi pana voi muri, fiindca ma preocupa ceva anume in lunile acestea din viata mea, si timpul nu-mi permite sa citesc pe nerasuflate intreaga opera a lui Octavian Paler; de altfel, cartile lui Octavian Paler se cer a fi citite pe indelete, in momente de maxima relaxare, cu creionul in mana, pentru a nota ideile care se cer analizate, pritocite, eu cel putin asa fac.
Imi cer scuze daca te-am jignit cu ceva, pe tine, sau pe aleaN. Eu nu am dorit asa ceva, dar daca voi va simtiti jigniti, va cer scuze la amandoi.
Te mai astept! Aici il iubim pe Octavian Paler, nu ne certam intre noi!
Nu este vorba de nicio cearta, ci despre interpretarile tale, unele dintre ele cel putin bizare.
Intrebarile tale nu pot avea un raspuns, atata timp cat nu sunt puse bine. A cunoaste un lucru bine necesita foarte multa stiinta. A emite doar pareri, comentarii confuze nu duce niciodata spre lumina, ci mai in adancimea necunoasterii.
Adevarata cunoastere nu are loc prin stiinta. La adevarata cunoastere nu se ajunge prin ratiune, prin acumulare de cunostinte. Si oricat am cunoaste, tot nu cunoastem nimic, in comparatie cu intreaga cunoastere. Cu cat stim mai mult, cu atat ajungem sa simtim ca nu stim nimic. E un paradox.
Adevarata cunoastere nu are loc prin stiinta. Dar prin ce atunci? Flori, ajungi sa te contrazici singura. Sufletul, atunci, mai cantareste 21 de grame? (asta fiind parerea ta, intr-unul din textele tale anterioare, parere pentru care te-ai luptat s-o sustii cu tot arsenalul din dotarea internetului – videoclipuri). Ce sa mai inteleg? Nu mai trebuie sa mai rationam, nu mai trebuie sa acumulam cunostinte, trebuie doar sa simtim. Ca am devenit….paradoxali, unii dintre noi.
Nimeni nu exista in stare pura, adica necontradictoriu, daca esti viu, caci insasi viata e paradoxala! Si asta este o alta capcana a mintii, dualitatea ei. In ratiune nu se gaseste unitate, de aceea trebuie sa transcedem mintea, sa ne folosim de inteligenta sufletului, care este intuitia.
Dupa spusele tale, sufletul gandeste, precum rationeaza mintea, si este identificat cu intuitia. Te joci in continuare cu vorbele. Daca tot esti asa de atotstiutoare, mintea ce este dupa tine? Dar sufletul, este material sau imaterial? Tot nu mi-ai raspuns la intrebarea anterioara: sufletul cantareste 21 de grame? Observ ca eviti sa raspunzi concret la aceste intrebari si filosofezi – nu foarte reusit -, ocolindu-le. Eu cred ca suntem niste creaturi care gandesc cu creierul, simt cu inima, si nu sunt asa de paradoxale pe cat ai crede tu ca suntem. Paradoxala ramai numai tu. Incearca sa raspunzi la intrebarile de mai sus si atunci voi intelege ca…rationezi.
Nu stiu ce te-a suparat, dar pot intui ca nici un raspuns pe care ti-l voi da nu te va multumi, fiindca esti hotarata sa demonstrezi ca nu rationez. Recunosc, nu rationez!
Un singur lucru vreau sa iti spun, ca nu poti cunoaste cu mintea incogniscibilul, iar la suflet nu ajungi prin cunoastere, oricat ne-am stradui, si oricat de eruditi am fi, desavarsiti nu putem deveni acumuland cunostinte. Imi place ceea ce a spus un psiholog al secolului trecut „Ignorant nu este cel căruia îi lipseşte erudiţia, ci acela care nu se cunoaşte pe sine! Înţelegerea vine doar prin cunoaşterea de sine care este percepţia întregului proces psihologic al omului. Întregul existenţei este concentrat în fiecare dintre
noi!” Putem fi rationali, dar atata timp cat nu ne cunoastem pe noi insine, nu putem cunoaste pe nimeni altcineva. Spunand ca nu gasesti argumentul ca eu rationez, poate fi adevarat, dar nu poti sa o declari ca fiind o certitudine, atata timp cat nu ai ajuns sa te cunosti pe tine insati.
Asta e un sofism! Nu are nicio legatura cunoasterea sinelui propriu cu faptul ca un interlocutor este sau nu logic in argumentatia sa. Ceea ce este cu siguranta adevarat este doar faptul ca toti suntem oameni, unii mai rationali decat altii.
Adevarul nu poate fi cunoscut cu ajutorul ratiunii; nu intregul adevar.