“Forţa indiferenţei! Ea e cea care a permis pietrelor să dureze fără să se schimbe, timp de milioane de ani”, citesc în Meseria de a trăi. Numai că “meseria de a trăi” nu se învaţă. Mă tem că toate lecţiile pe care mi le-a dat viaţa (cu mare blândeţe, de altfel!) au fost zadarnice. N-am reţinut nimic din ele. Nu mi-am corectat nici un defect, nu mi-am reparat nici o greşeală. Şi, într-un anume sens, mi-am visat viaţa mai degrabă decât am trăit-o. Am visat lucruri pe care nu eram în stare să mi le doresc în realitate şi cu atât mai puţin nu eram în stare să le obţin. Mi-am oferit compensaţii fictive şi, nu o dată, m-am justificat cu argumentul că visul face parte şi el, cumva, din realitate. Dar să zicem că ai deprins “meseria”. Ce faci cu ea dacă nu întâlneşti “marea pasiune”? Rămâi un bun cârpaci.”

Aventuri solitare

Eu am avut şansa de a întâlni marea pasiune, pasiune care m-a ars până m-am transformat în cenuşă. Iar abia în cenuşă gasim iubirea, gasim puterea de a ne iubi, fiindca iubirea este însăşi cenuşa…cenuşa visurilor noastre de a iubi şi de a fi iubiţi. Acum, mă voi iubi numai pe mine…şi pe aproapele meu… dar nu mai mult decât pe mine însămi. Am reuşit să înving forţa indiferenţei, a indiferenţei faţă de propria-mi viaţă. De acum viaţa nu va mai fi ea cea care mă va trăi, ci eu o voi trăi pe ea. Până la capăt, până la capătul muzicii, dincolo de care tăcerea va fi mai puternică decât muzica.

“Ceilalţi lupi m-ar sfâşia, dacă ar şti că urletul meu e, în realitate, un plâns.”

Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare… Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum… bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, “Parisul în două zile”, “Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, “Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, “legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate “peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum… nu-i nimic, poate data viitoare, atunci… şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre… Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop… Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume?

(Caminante)

Poate am uitat ori poate nu mai voim a ne aduce aminte… Poate nici nu ne era interesant sau poate era prea greu a obţine ceea ce doream… Am fi avut nevoie de timp iar acum ne imaginăm că nu-l mai avem… E mai comod, poate?

Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile… dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, “Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: “Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu…” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului… Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât.

(Caminante)

Şi îşi rîde această comoditate de dinozauri, atîţi cîţi or mai fi, Ia uite şi la ăsta ce cadou a luat, un buchet de trandafiri şi o carte! Ah, nu? Cum nu e o carte? Aaaaa… cu… cum adică album de pictură??? Ha ha ha… Asta-i bună!! E tare!

Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor.

(Caminante)

Îmi amintesc o anecdotă despre un om care se ruga la Dumnezeu să îi dea răbdare şi tot zicea acela, Dă-mi Doamne răbdare, dă-mi răbdare Doamne, dar dă-mi mai repede!

de mirella

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.

Viaţa pe un peron

Aş fi putut spune ca Unamuno: “Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit “focul” antic. Au preluat doar “cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.

Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase “rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

Aventuri solitare

“Unora le place politica. Foarte bine, s-o facă. Ori să comenteze. Pe mine nu mă fascinează. Şi, deşi îmi dau cu părerea, în sinea mea o dispreţuiesc. Ştiu că nu se poate fără, că politica e o fatalitate. Dar mai ştiu ceva. Că modelul cel mai înalt de politician a fost şi a rămas cel descris de Machiavelli. Amintiţi-vă ce carieră a făcut “Principele”. Carol Quintul ţinea cartea pe noptieră. Henric al III-lea o ducea mereu cu el. Richelieu o consulta în ajunul oricărei hotărâri importante. Wilhelm de Orania o prefera Bibliei.

Dar cum trebuia să fie politicianul ideal, conform exigenţelor lui Machiavelli? Un fel de combinaţie de canalie şi de porc. Desigur, cu condiţia să urmărească un scop nobil. Ceea ce politicienii cam uită, oprindu-se la “mijloace”.”

Convorbiri cu Octavian Paler