din cele întîmplări…
Aş fi putut spune ca Unamuno: “Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit “focul” antic. Au preluat doar “cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.
Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase “rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!
Aventuri solitare
Filed under: comentarii si citate
Nu numai glorie, dar fara pasiune nu primim nimic; fara pasiune nu am face decat sa ne taraim prin viata, iar capatul ar fi o moarte ce, in tot acest rastimp ne-a ingrozit. Pasiunea ne transporta din moarte la viata, ne trezeste, si ne daruieste adevarata viata, apoi dispare incet si in locul ei ramane… viata!
Nimic fara pasiune… ai dreptate… iar Maestrul stia… Precum stia si viata…
@ Mirella, FloriPloiesteanu… Aș întregii și mai mult ideea lui Octavian Paler, și aș spune că, fără Dragostea pusă în… pasiune, nu există nimic. Fără ea, fără Dragoste, nu există acel ”foc” mistic al creației. Și, când spun creație, mă refer la absolut totul, inclusiv la viață, sau îndeosebi la ea. De fapt, toate lucrurile, create sau necreate de om, se învârt în jurul ei. A Dragostei. Dragostea nu e decât sămânța care va rodi pasiunea de mai târziu… Iar gloria este rezultatul strădaniilor noastre și a bunăvoinței celui Prea Înalt. Ce-ar mai fi romantismul fără Dragoste? Toată “facerea” noastră, toate creațiile noastre necesită efort, necesită durere pentru a se transforma… Și prin aceasta durere ne împlinim viața, atingem fericirea, atingem acel Paradis pierdut, cântat de toți îndrăgostiții…
Da… Iubirea e acolo… La începutul tuturor lucrurilor, cred asta. Dar durerea? Se transformă la un moment dat iubirea în durere? Există creaţie din durere? Pînă la un punct. Dincolo, doar suferinţă şi autodistrugere. Paradisul e cel al îngerilor căzuţi…
Mirella,
Dragostea adevărată suferă. Dragostea adevărată se dăruiește pe sine. Există creație din durere, și cred că știi acest lucru… Punctul, la care te-ai referit, este o graniță pentru noi, oamenii, doar dintr-o anume perspectivă, dar când iubești, el poate deveni un alt simbol, un . Cred în sacrificiu pentru cel pe care-l iubești. Și nu folosesc cuvinte mari. Nu cred că nu te-ai sacrifica, pentru o bună prietenă, intr-o anume situație… extremă. Aș putea să-ți dau o seamă de exemple trăite de străbunii noștri pe front. Ori, poate, situații, mai apropiate de timpurile noastre, lipsite de războaie, în care amiciția dintre doi oameni, ori dragostea dintre soți, au condus la asumarea unui sacrificiu, chiar suprem (catastrofe nucleare, inundatii etc.)
Seară frumoasă,
aleaN
… un alt simbol, un … și
inteleg… sper… stiu ca poti crea plingind si atunci ceea ce iese e foarte bun… iubirea creeaza, niciodata nu ucide… gindeam doar la trecerea dincolo… dar ai dreptate…
multumesc…
Cu grație…