Lisa era un loc ideal pentru a demonstra selecţia naturală susţinută de darwinism. Nu rezista oricine în ea. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente. Cine “avea zile” ― asta era convingerea tuturor ― trăia. Cine nu, “îl lua Dumnezeu”. O morală aspră justifica o viaţă aspră… Viaţa nu arăta deloc roză, ca în poveştile bucolice, cu ţărani decorativi, mirosind a ierburi şi a eternitate.

Dar orice “paradis” ― dacă merită acest nume -e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e “perfectibil”, fiindcă în paradis nu există nici progres, nici “mai bine”, acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie.

Iarna dormeam cu tata în patul “principal”. Dimineaţa, când mă trezeam, tata îşi apropia obrazul de obrazul meu şi, cum nu se rădea decât duminica, mă înţepa cu barba, ceea ce mă făcea fericit. De alte răsfăţuri n-am avut parte. Abia în Bucureşti am aflat că, de ziua naşterii, părinţii obişnuiesc să organizeze mici sărbători copiilor sau că, de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti se fac daruri. N-am văzut până ce am plecat din Lisa un pom de Crăciun, cu toate că pădurile de brad cădeau peste sat. Singurele Jucării” pe care le-am primit au fost “steaua” şi “vicleimul”, cu sabia de lemn aferentă, migălite de tata, pentru a colinda de Crăciun.

Cu toate acestea, n-am cunoscut umilinţa frustrărilor. În Lisa, copiii de pe Delături păzeau vacile pe Calea Secii, cei de pe uliţa principală mergeau în Piscul Cornii, iar cei de peste vale se duceau pe Calea Râului cu vitele. În rest, nu ne separa nimic. Eram la fel de înapoiaţi. De aceea copilăria mea a fost fără ranchiuni, gelozii sau revolte. – Deşertul pentru totdeauna

Filed under: biografie, comentarii si citate