Tragediile antice îmi sugerează o idee aparent bizară: vorbind despre destin, grecii au evitat să se uite în abis. Destinul a fost, poate, ţărmul zărit de omul disperat de hazard. Şi, poate, prima piramidă cu care cei vechi au încercat să umple prăpastia goală deasupra căreia şi zeii căpătau ameţeli. Din repulsia faţă de inform s-au născut limitele, iar din oroarea de hazard o voinţă care decide drumul lui Oedip. Revolta împotriva neantului a fost atît de violentă, încît ea a uitat de consecinţe. Şi nu e întîia piramidă care a degenerat în carceră. Însă cînd Oedip trece în seama destinului ce nu mai poate îndura, n-o face din ipocrizie. După cum nici cel ce a mutilat sfinxul la piramide n-a făcut-o, cred, dintr-o pornire vulgară de distrugere. (Sînt convins că sculptorul acestui leu divin a insistat asupra buzelor lui grosolane ca Leonardo în faţa Giocondei. Dintr-o inimă nepăsătoare nu putea ţîşni ironia acestui surîs.)

(Mitologii subiective)

De aş căuta prin cele dicţionare la cuvîntul hazard aş găsi ceva de genul: la voia întîmplării, de necontrolat, imprevizibil ori neaşteptat, în timp ce destinul ar reprezenta ceva dinainte stabilit, scris şi căruia nu i te poţi sustrage. Fatalitate. Ursită. Un fel de Karma, însă intangibil, inflexibil, Karma se poate modela… rectifica, cred că e bun cuvîntul… Îmblînzi, dacă vreţi. Cu cît se ard traumele, cu atît Karma se curăţă, se… „îmbunătăţeşte”.

Un proces împotriva eriniilor şi a destinului este în acelaşi timp un proces împotriva memoriei. Achitîndu-l pe Oreste, areopagul i-a îngăduit să uite. Amintirea celor întîmplate îl făcuse pînă atunci de atîtea ori să vorbească singur. Cuvinte care se repetau pentru că-şi amintea aceleaşi lucruri…

(… O, şi zeii se tem de destin. Pentru că destinul nu are chip, iar zeii se tem ca şi noi de orice nu are chip. De aceea se tem şi de memoria oamenilor. De aceea au creat rîul Lethe la marginea Infernului, ca oamenii să uite. După ce şi-au pierdut amintirile în valurile Lethei nu mai sînt promejdioşi. Nu vor mai şti că au trăit; fără memorie, vor fi fără dstin. Dacă aş uita totul, aş fi şi eu fără destin. Lethe, această apă rece care, după cîte se spune, alunecă încet şi în linişte, fără un murmur, în străfundurile pămîntului, e rîul în care aş vrea să mă scald ca să devin liber. Căci de prea mult timp nu fac decît să-mi aduc aminte şi să-mi fie frică. Văd numai ceea ce vrea memoria mea; mîinile mele pline de sînge, chipul mirat şi mînjit de sînge al mamei mele Clitemnestra, trupul însîngerat al tatălui meu Agamemnon. Peste tot numai sînge. Sînge şi nebunie. Electra mi-a închis rănile, dar în zadar. Sîngele meu blestemat mă arde. E sîngele artrizilor care cere moarte. Amintirea uciderii tatălui meu m-a împins să vreau moartea mamei mele şi a complicelui ei Egist. Apoi amintirea crimei mele a stîrnit eriniile împotriva mea; negrele erinii care nu ne dau voie să uitam; cine poate uita, nu va simţi dogoarea destinului urmărindu-l; în schimb, unul ca mine îşi duce destinulo cu sine pentru că memoria lui îl însoţeşte peste tot… Am auzit atîţia zicînd că Lethe separă Infernul pe partea Vieţii; pentru că nu putem începe să murim decît uitînd; memoria e rădăcina care ne mai leagă de acest pămînt; şi sfinxul ar umbla, se zice, numai pe malul dinspre viaţă…)

(Mitologii subiective)

… nu putem începe să murim decît uitînd… Şi totuşi uneori uităm tocmai pentru a trăi… pentru a (ne) continua. Pentru a nu muri… Iar sfinxul la care viaţă se gîndeşte plimbîndu-se, misterios zîmbind pe cel mal?

Nu mă gîndesc însă la destin decît pentru a adăuga în clipa următoare: poate că n-a depins totdeauna de mine pe care drumuri am apucat, dar ceea ce trebuie să-mi aparţină integral e dacă merg drept sau nu pe acest drum.

(Mitologii subiective)

Destin? Poate mai degrabă lecţii… Dar zeii nu au nevoie de lecţii iar oamenii care i-au imaginat erau suficient de orgolioşi pentru a nu crede în ele ci doar în destin. Atunci… Oh, am aspus atunci? Cred că oamenii nu sînt diferiţi de la un mileniu la altul, fiind spirit şi nu materie, doar convingerile, habitudinile, iată evoluţia ori dimpotrivă, involuţia. Sau pur şi simplu altceva. Altundeva…

Dealtfel, nimeni n-a ştiut vreodată ce scria sibila din Cumae sub stejarul ei încărcat cu porumbei negri. Cărţile sibiline conţinînd, se zice, destinul Romei (încredinţate duumvirilor cărora le era interyis, sub pedeapsa cu moartea, să lase pe cineva să le vadă) nu făceau probabil nici o referire la barbari şi la căderea Romei. Altminteri Roma n-ar fi făcut atîtea greşeli. Cum nici noi n-am face.

Mitologii subiective

Destin? De ceva vreme vorbim despre Cronicile Akashe… Acolo s-ar găsi totul… Toate cuvintele scrise pînă acum, precum  şi cele ce vor fi scrise şi asta elimină timpul din orice ecuaţie. O fereastră deschisă la infinit…

Destin? Poate mai degrabă lecţii… Pe care de nu le învăţăm, sîntem obligaţi a le repeta. Şi care nu vin nici atunci cînd ne aşteptăm, şi nici degrabă, îmi amintesc o expresie a Maestrului, Trebuie să ari când e timpul să ari, nu când ai chef.

de mirella

Filed under: comentarii si citate