Imbold
Mi se poate reproşa, bineînţeles, că sunt un monstru de subiectivitate; că sunt un caz monstruos de egoism. Şi nu ţin să evit acest reproş. Aşa este. Nu m-a interesat niciodată cu adevărat sensul universului şi, ca să fiu sincer până la capăt, îmi vine greu să cred că eu reprezint singura greşeală din acest univers. Dacă ar fi aşa, ar fi destul să mă sinucid oricum pentru a deveni un erou, redând lumii armonia pe care eu am tulburat-o, o clipă, prin apariţia mea.
Cum bănuiesc însă că şi după moartea mea vor mai exista erori, o sinucidere stupidă n-ar rezolva nimic; trebuie să dau puţină ordine dezordinei din viaţa mea. Măcar în felul acesta să contribui la armonia universală.
Dacă fiecare ar face ceva pentru sine, micşorând absurdul şi zăpăceala din destinul propriu, s-ar micşora probabil şi absurdul şi zăpăceala din univers. Dar e caraghios să mă erijez eu în reformator; aşa că nu mai vorbesc decât despre mine.
Un om norocos (cap.14)
Filed under: Uncategorized
Ar trebui să acordăm o atenție specială, în primul rând, cuvintelor, limbii, în genere. Ordinea vine din interiorul nostru, și se răsfrânge împrejur, chiar dacă din punct de vedere biofizic – și mă gândesc la entropie – lucrurile privind corpul uman stau cu totul în sens invers.
O dimineață frumoasă,
aleaN
Atenţia asupra cuvintelor este bună, atâta timp cât avem ceva de spus; dar se pare că cei mai mulţi dintre oameni nu au nimic de spus, sau nu vor să spună ceva; s-au obişnuit atât de mult cu măştile de sticlă, vorba Maestrului, încât gura li s-a încleştat, s-a făcut de sticlă…
“Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. [...] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol.”
Şi totuşi…poate că greşesc…îmi place să îi aud tăcând, fiindcă îmi dovedesc că tăcerea este cu adevărat de aur, numai pentru aceia ce ştiu şi pot să asculte.