Lipsa de libertate pune în primejdie arta, dar sunt opere care s-au născut între gratii. Ceea ce înăbuşă, ceea ce sugrumă arta este, de fapt, un produs al lipsei de libertate: frica. Asta şi explică, de altfel, de ce tiraniile s-au servit totdeauna de frică pentru a obţine, dacă nu complicitatea artei, măcar tăcerea ei.

(Octavian Paler – Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Frica… Jiddu Krishnamurti repeta şi iar repeta în discursurile de sub stejar, „Nu vă fie frică”…

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care
n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc.
Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi
achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Frica nu mai există, a murit, s-a dizolvat…

Bolnav, Torquato Tasso trăia cu spaima că va fi denunţat. În cele din urmă, deşi nu fusese chemat de Inchiziţie, s-a prezentat singur în faţa ei, acuzându-se de păcate pe care nu le săvârşise.

(Octavian Paler – Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Nu a putut rezista fricii… Ori i s-a supus de bună voie, i s-a dăruit tocmai pentru a scăpa de ea… Pentru a o răzbi. A reuşit?

Orfeu a păşit de bună voie în Infern… Frica rămase doar un cuvînt în urmă… Mult în urmă, ignorat, dispreţuit… Învins.

Şi doar Dante mai ştie…

De Mirella

Filed under: articole