Traim, probabil, intr-un deceniu in care polemica a disparut pas cu pas din culturile tuturor natiunilor. E posibil sa ma contraziceti pentru ca trebuia sa folosesc forma plurala a cuvantului deceniu, sau poate imi insinuati ca nu e vorba de un deceniu ci doar de cativa ani, sau chiar nici vorba de ani ca avem polemici cate dorim. Nu ma refer la polemicile celor mediatizati in exces(de aceste polemici nu mai avem scapare ), ci la polemicile care contribuie la cultura. Culmea e ca azi avem o multime de intelectuali si logic ar fi sa nu existe  o stagnare si o confuzie in cultura. Ca o paranteza..nu stiu de ce nu imi pace acest termen de intelectual, poate pt ca e extrem de relativ ? Chiar acei intelectuali care ar trebui sa ajute cultura recurg la polemici care defaimeaza unele valori certe ale noastre. In finalul acestui capitol maestrul pune o intrebare retorica care mangaie adevarul.

Cat de importanta e polemica in viata noastra, care e rostul ei ? Octavian Paler ne raspunde, in acest capitol al Polemicilor cordiale, la aceste intrebari si subliniaza totodata diferenta intre o polemica care slujeste o idee si polemicile pentru un interes personal.

“Am auzit si am citit lucruri despre polemici, inclusiv ca ar pune in pericol unitatea culturii. In ce ma priveste, ma tem, dimpotriva, de lipsa polemicii. Unitatea unei culturi, cred eu, este altceva decat armonia dintre cei care fac cultura. Ea tine nu de relatiile personale, ci de modul de a vedea si de a simti lumea. Asa ca, in privinta aceasta, mi se pare ca putem sta linistiti. Cultura romana e asemenea cerului albastru de-afara ; exista dinaintea noastra si va exista dupa noi. Dealtfel, fara o clipa sau alta, eternitatea nu ramane imperfecta, cu toate ca si eternitatea e formata din clipe. Ceea ce depinde de noi, ceea ce putem pune in cauza prin polemici, nu este unitatea culturii romane, ci binele sau raul pe care-l putem face culturii romane. Si mai ales destinul nostru ca scriitori. Acest destin, da, putem sa-l maculam si sa-l risipim ireversibil.

Pe urma, eu unul cred in acest paradox : ca istoria culturii datoreaza chiar mai mult adversitatilor decat prieteniilor artistice. Prieteniile i-au ajutat pe artisti si in genere pe oamenii de spirit sa fie mai putin singuri. Adversitatile i-au impins sa se delimiteze mai clar si mai intransigent. Intr-un cuvant, i-au silit sa fie ei insisi pana la capat. Rousseau n-ar fi fost, poate, acelasi Rousseau, in absenta lui  Voltaire. Dupa cum , Pumnul lui Luther si mana fragila a lui Erasm s-au respins pentru a apasa impreuna in balanta. Si poate ca Sparta i-a ajutat pe atenieni sa pretuiasca mai mult filosofia si artele, sa vada ca nu toate gloriile seamana intre ele si ca intre gloria efemera si cea eterna diferenta nu e o problema de timp.

Cred, asadar, ca o cultura nu trebuie sa evite polemicile si sa deplore rivalitatile. Ele o feresc si de lancezeala si de confuzie. Ne-am putea oare imagina cultura romana fara Maiorescu si Gherea ? Ne-am putea inchipui cultura franceza, si nu numai, fara cearta dintre clasicism si romantism ? Sau Renasterea fara rivalitatea taiosa dintre Leonarda si Michelangelo ? Mai multe capitole glorioase din istoria culturii sunt, in fapt, povestea unor certuri. Daca nu m-as teme sa imping paradoxul prea departe, as spune ca numai in epocile plicticoase si stagnante a existat o armonie fara opinii. In rest, istoria culturii este plina de confruntari. Polemicile, pasiunile, controversele au impiedicat cultura sa semene  unui lac pe care se aseaza netulburata matasea broastei.

Dar daca n-ar fi util sa regretam, in sine, polemicile si rivalitatile, e necesar, cred, sa deosebim polemicile care slujesc idei, de cele care slujesc doar interese, pasiunile care iau foc, de cele care vor doar sa dea foc. Problema nu e daca luptele de opinii pun in  pericol unitatea culturii, ci daca toate opiniile, toate polemicile se inscriu in cultura. Altfel spus, problema nu e de a amuti si de a presara tacerea cu flori, ci de a face deosebirea obligatorie intre, sa zicem, disputele lui Baudelaire si procesul intentat lui Baudelaire. Daca disputele fac parte din istoria culturii, procesul lui Baudelaire fac parte, ca si procesul intentat lui Flaubert, din istoria agresiunilor impotriva culturii.

Sigur ca oricine are dreptul sa se pronunte in orice domeniu doreste. Cu o conditie. Sa fie in cunostinta de cauza si sa aiba un minimum de moralitate. Altminteri, am risca sa ajungem la concluzia ca si cei care au refuzat un legat al lui Brancusi n-au facut decat sa-si exercite dreptul de a avea o opinie. Si cei care au vorbit de “putrefactia poeziei” la Arghezi sau cei care au pus la index opera lui Blaga. Si ce fel de drept este oare acela de a murdari cu orice pret scriitori si carti ? Nu fac parte din nici o grupare literara, daca vrem sa numim asa plaurii de la suprafata vietii literare. Sunt, cum spune un proverb mexican, singur ca diavolul intre paradis si infern. Dar imi lipseste virtutea de a ramane senin cand e escaladata granita dintre repros si insinuare. Tresar si ma intreb. Oare avem atat de multe valori incat ne putem permite placerea zapacitoare de a le jigni pe unele din ele si nepasarea de a tacea cand cineva le jigneste ?“

Filed under: comentarii si citate