“Am trăit câteva luni în Roma, fără panica maratoanelor între două trenuri, dar şi fară degajarea ce ţi-o dă graba. Impresiile s-au amestecat, uneori contradictorii, alteori influenţate de motive strict personale. Mi-e mult mai uşor, parcă, să-mi aduc aminte ceva sigur dintr-un oraş prin care am trecut o singură zi. Poate şi de aceea e mai simplu, în general, să-i judecăm pe alţii decât pe noi înşine. Oraşele unde, un timp, ne-am pierdut starea de călători rămân o formă a noastră de-a fi, expirată şi acoperită de altele, şi ar trebui probabil să ne dispensăm de multe detalii subiective ca sa cântărim totul exact, dacă o astfel de experienţă ar fi cu putinţă.

Oricât ar părea de curios, la Roma plouă mai mult decât la Londra, cea îmbibată de ceţuri. Numai că ploile din “cetatea eternă” sunt ploi care trec repede; ploi nervoase, urmate de soare. Rareori, se întâmplă să dureze, să se cearnă putrede, ca la noi, toamna. De altminteri, Romei nu-i convine cerul închis. Ploile o îmbătrânesc. O spală de zgomote, de mirosul de benzină arsă, dar şi de legende. Îi iau din distincţie şi din cordialitate, o fac să pară posacă. Marc Aureliu călăreşte singur, atunci, prin pânza de apă, pe calul său de bronz înverzit de pe Capitoliu. Fântânile îşi cam pierd spectatorii. Cumva, deşi pare mai “istoric”, oraşul îşi modifică relaţiile cu istoria… nu istoria carnavalească din restaurantele cu preţuri pipărate unde chelnerii servesc îmbrăcaţi în toga de pe vremea lui Cezar, ci aceea din zidurile roşii peste care vântul a risipit urmele celor ce-au intrat în Roma ca pelerini sau cuceritori, umiliţi sau aroganţi…

Cred că piramidele egiptene ar fi mai puţin utopice în ploaie, după cum tragediile lui Shakespeare au nevoie de castele otrăvite de ceaţă. La Roma, piatra cere vremea frumoasă de după ploaie, când pisicile se întorc să doarmă la soare pe treptele din Colosseum, lumina şiroieste pe coroanele pinilor, iar orasul îşi recapată culoarea sa naturală. E vorba de un roşu evaziv, ruginos şi spălăcit, întâlnit, mai ales, în cartierele istorice; ceva între sângeriul pământurilor bogate în oxizi de fier şi tonurile argiloase ale unui tablou de Leonardo, San Gerolamo , aflat în Pinacoteca Vaticanului; şi diferit de cel de pe zidurile Veneţiei, care e romantic.

N-am reuşit să aflu când şi de ce au început romanii să-şi zugravească astfel castelele. M-am oprit la opinia celor care consideră că motivul a fost dorinţa de a combate, de a atenua, lumina prea crudă. Opţiunea a căzut, însă în desuetudine. Arhitecţii moderni renunţă treptat la acestă culoare veche, poate cea mai potrivită cu vârsta şi clima Romei. Zidurile zugrăvite în roşu reţin surplusul de lumină ca un burete, temperează amiezile prea fierbinţi şi dau pâna şi tristeţiilor un aer de nobleţe. Strecurându-mă prin valurile de pietoni de pe Via del Corso, unde înghesuiala maşinilor şi autobuzelor devine la anumite ore insuportabilă, am reuşit aproape de fiecare dată să-mi regăsesc liniştea, după câţiva paşi, cotind în direcţia Pantheonului sau, invers, a Pieţei Spaniei… ” (Drumuri prin memorie)      

Filed under: comentarii si citate