“In orice caz, intelepciunea a devenit un termen extrem de vag, care poate fi folosit si de cel care vrea sa puna ordine in valmasagul dorintelor si de cel care vrea sa se abtina de la orice implicare, si de cel care aspira sa se ridice la o intelegere superioara a lucrurilor si de lasul care tine sa te convinga sau sa se convinga pe sine ca nu are chef sa riste “prosteste”. Marii intelepti sunt greu de urmat. Drept care lumea s-a grabit sa-si formeze o parere mai comoda despre intelepciune. La limita, aceasta intelepciune inseamna arta de a trai cu minimum de risc si cu maximum de egoism. O istorie a intelepciunii, facuta cinstit, ar fi, daca-i exceptam pe marii intelepti, o buna propaganda in favoarea aripilor retezate artistic si a elanurilor cumintite. Un “intelept” adulmeca mereu directia vantului pentru a sti ce “trebuie” sa gandeasca si sa spuna. S-ar considera idiot daca si-ar risca pielea. El se pricepe sa nu-si creeze probleme si tine o socoteala exacta a avantajelor si dezavantajelor personale in orice moment, dar la cate nu se pricepe? e hotarat sa vada si sa auda doar ce-i convine sa vada si sa auda, cu grija de a nu fi prea sensibil la suferintele altuia. Se pricepe chiar sa mimeze curajul, fiindca nimic nu-i mai simplu decat sa dai impresia vitejiei continuand sa ramai las. Un “intelept” perfect e un amestec de smecherie, de lipsa de caracter, de abilitate, de precautie, de gol sufletesc. Ca sa-i insir insusirile ar trebui sa ma refer la strategia strutului, la mersul felinelor, la adaptabilitatea cameleonului, la ondulatiile sarpelui, la viclenia vulpii, la mirosul ogarilor… si inca n-am terminat”  (Don Quijote in Est)

Filed under: comentarii si citate