“În orice caz, înţelepciunea a devenit un termen extrem de vag, care poate fi folosit şi de cel care vrea să pună ordine în vălmaşagul dorinţelor şi de cel care vrea să se abţină de la orice implicare, şi de cel care aspiră să se ridice la o înţelegere superioară a lucrurilor şi de laşul care ţine să te convingă sau să se convingă pe sine că nu are chef să rişte “prosteşte”. Marii înţelepţi sunt greu de urmat. Drept care lumea s-a grăbit să-şi formeze o părere mai comodă despre înţelepciune. La limită, această înţelepciune înseamnă arta de a trăi cu minimum de risc şi cu maximum de egoism. O istorie a înţelepciunii, făcută cinstit, ar fi, dacă-i exceptăm pe marii înţelepţi, o bună propagandă în favoarea aripilor retezate artistic şi a elanurilor cuminţite. Un “înţelept” adulmecă mereu direcţia vântului pentru a şti ce “trebuie” să gândească şi să spună. S-ar considera idiot dacă şi-ar risca pielea. El se pricepe să nu-şi creeze probleme şi ţine o socoteală exactă a avantajelor şi dezavantajelor personale în orice moment, dar la câte nu se pricepe? e hotărât să vadă şi să audă doar ce-i convine să vada şi să audă, cu grija de a nu fi prea sensibil la suferinţele altuia. Se pricepe chiar să mimeze curajul, fiindcă nimic nu-i mai simplu decât să dai impresia vitejiei continuând să rămâi laş. Un “înţelept” perfect e un amestec de şmecherie, de lipsă de caracter, de abilitate, de precauţie, de gol sufletesc. Ca să-i înşir însuşirile ar trebui să mă refer la strategia struţului, la mersul felinelor, la adaptabilitatea cameleonului, la ondulaţiile şarpelui, la viclenia vulpii, la mirosul ogarilor… si încă n-am terminat”  (Don Quijote în Est)

Filed under: comentarii si citate