“Mă gândesc la revelaţiile succesive pe care mi le-a rezervat deşertul. Când n-am mai văzut decât nisip în jur, m-am oprit, am privit cu o panică abia stăpânită orizontul ars, cerul ars şi am luat de jos un pumn de nisip pe care l-am lăsat să curgă încet printre degete, întrebându-mă ce mă adusese acolo. O senzaţie bruscă de sete şi de pericol a fost singurul răspuns. N-am îndrăznit să înaintez în acel gol care-mi părea o catastrofă a fertilităţii, un delir al negaţiei şi m-am întors.

Mai târziu, am înţeles că deşertul neagă numai până la un punct. Apoi afirmă. Sterilitatea lui devine roditoare, în ea se dezvoltă o vegetaţie fără rădăcini şi fară viaţă, prăfoasă, fantomatică, un miraj, o iluzie, care face ca nici un deşert să nu fie perfect, absolut, autoputernic. Fata Morgana este fiica deşertului, dar şi eşecul lui. Poate, chiar, destinul lui. Căci nimeni n-a demonstrat puterea subversivă a iluziei, ca deşertul, care a stimulat reveriile de nisip pe măsură ce s-a încăpătânat să reducă totul la sine. Cu mult înaintea faraonilor, Fata Morgana a anunţat ridicarea piramidelor. Alergând pe linia orizontului, ea repeta mereu că orice deşert e condamnat să conspire prin mirajele sale împotriva sa şi că orice singurătate stimulează, la limită, un refuz. Încât nu m-aş fi mirat să aud, la Ghizeh, în Valea Nilului, că deşertul însuşi a visat piramidele şi că, măcar în parte, ele sunt opera lui.

Şi încă nu aflasem lucrul cel mai important; că în mod normal nu poţi pătrunde în deşert decât pentru a te îmbolnăvi şi mai mult de ceea ce ai lăsat în urmă; că e aproape o fatalitate să descoperi oamenii acolo unde ei îţi lipsesc şi să-ţi vezi mai bine amintirile, proiectate pe ecranul luminos şi arid al deşertului, asemeni umbrelor pe care le aruncă tufele de alfa. Persecuţia memoriei creşte în aceeşi măsură cu setea, astfel că în inima deşertului nu mai e nevoie, probabil, să-ţi iei pulsul fiindca ţi-l auzi; şi nu te mai poţi ascunde nicăieri, trebuie să iei act de tine, de setea ta, să te judeci în funcţie de ea; ştii în clipa aceea că apa e adevărul şi că fără acest adevăr nu poţi să trăieşti; minciuna, amăgirea, tertipurile îţi crapă buzele şi le săngerează, unica scăpare e să-ţi umezeşti gura arsă, să-ţi astâmperi setea, care strigă în tine, te avertizează “caută o oaza sau vei pieri”, iar tu descoperi că unui om fără apa speculaţiile şi justificăriile, oricât de abile, nu-i mai folosesc la nimic. În fapt, cu puţin noroc, descoperi esenţialul: că pustiul nu e pustiu; că, departe de oameni, eşti aproape de ei. Te simiţi frate cu cel chinuit de aceeaşi sete ca tine sau care îţi întinde burduful sau cu apa şi niciodată adevărul n-a fost mai simplu, mai răcoros şi mai fratern. Îţi amintesti ploile care te-au sâcâit altadată, fântânile pe care le-ai ignorat, izvoarele pe care nu le-ai băgat în seamă, râurile în care ai aruncat pietre, distrându-te, fiindcă nu ştiai ce adevăr teribil este setea; îţi amintesti de un necunoscut cu care te-ai ciocnit pe stradă, de altul care ţi-a cerut ziarul în tren şi nu i l-ai dat, de înverşunarea cu care căutai locurile mai retrase, ca să scapi de zgomot, de aglomeraţie, şi constaţi că deşertul te face să doreşti lucruri ciudate, să conversezi plictisitor cu cineva, chiar să te cerţi, că el instigă atât de mult setea ta fiziologica şi setea de alţii încât uiţi până şi faptul ca în cupa întinsă lui Socrate nu era apă. Încet, încet, pustiul se populează cu toţi cei pe care, întâlnindu-i, nu-i mai vedeai. Şi propiul tău chip se limpezeşte.” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)

Filed under: comentarii si citate