Cenusa rugurilor

“-Cenusa rugurilor a inceput sa infloreasca. Si inchizitorii au construit o inchisoare pentru ea, sa n-o vada nimeni. Au ridicat niste ziduri inalte si sumbre si au pus sa fie carata inlauntrul lor, impartita pe celule, cenusa de la fiecare rug. Insa dupa catva timp aceste ziduri au inceput sa se clatine si sa se surpe. Ce se intampla ? Cenusa inflorea mai departe, iar floarea ei iesea prin ziduri.

Inchizitorii au hotarat sa ridice o inchisoare si mai larga, una care sa cuprinda si ruinele vechii inchisori si sa opreasca revarsarea cenusii inflorite. Zadarnic. Inflorind, cenusa nu mai putea fi stapanita. Era ca lava unui vulcan. Au inceput sa crape  si aceste ziduri si prin crapaturi isi facea loc floarea cenusii ; o floare alba si delicata ; cum reusea ea sa invinga piatra, nu stiu. Fapt este ca, infricosati, intr-o graba si mai mare, inchizitorii au pus sa fie inaltata o inchisoare si mai larga. Erau golite in graba in graba orase si sate care ramaneau cu casele, bisericile si pietele lor pustii inlauntrul unei inchisori ale carei ziduri nu se mai vedeau in departare si care se mutau mereu mai departe din calea cenusii inflorite. Erau ca doua armate care se luptau. De o parte, cei arsi pe rug, mai bine zis cenusa lor, de alta, inchizitorii, incercand in zadar sa opreasca marsul tragic al fantomelor celor pe care i-au ucis. Si astfel, pamantul intreg risca sa devina sau chiar devenise o inchisoare imensa, cuprinzand ruinele unui numar fara sfarsit de inchisori. Eram atat de buimacit de visul meu incat, deschizand ochii, primul gand a fost sa ma uit afara, sa vad daca am ramas inlauntrul inchisorii care se largea mereu. Ceva ma retinea nemiscat in pat. De fapt, nu ma trezisem, visam numai ca ma trezisem, dar eram tintuit in pat, nu ma puteam scula, priveam afara si nu aveam de unde sa stiu daca eram inlauntrul inchisorii sau afara ei. Nu se auzea nici un zgomot, nici o vorba, si atunci am inceput sa banuiesc ca in vreme ce dormeam ceteatea fusese parasita, plecasera toti, inclusiv judecatorii mei, si ma lasasera singur cu cenusa celor arsi pe ruguri, cenusa aceea inflorind teribil. Daca era altfel, ma aflam intr-un pustiu de cenusa, singura fiinta printre fantomele celor arsi pe rug, si deodatam-a cuprins alta groaza. Ma vor inconjura toate aceste fantome ,mi-am zis, si ma vor intreba:” Tu de ce n-ai avut curajul sa infrunti rugul, Galilei ? De ce ai fost las  si ai abjurat ? Si daca ai fost las, de ce n-ai fugit din cetate odata cu inchizitorii ? De ce ai ramas? Crezi  ca vom accepta sa fii singurul om viu intre noi, pentru ca ai fost singurul care ai abjurat ? Ce dreptate ar fi aceea ca de pe pamant sa dispara si cei care au avut curajul sa infrunte rugul si judecatorii lor si sa raman cei care au abjurat ? Trebuie sa pleci, Galilei, trebuie sa pleci cu cei de care te-ai temut. Acum vei muri fara glorie.” Imi repetam singur aceste vorbe pentru ca in jur nu era nimeni si nici afara nu auzeam nici un zgomot. Am incercat sa ma linistesc, sa inchid ochii si sa adorm, sa adorm in vis adica, sa nu ma mai gandesc la nimic, dar nu izbuteam. Ma innebunea intrebarea daca ramasesem inlauntrul inchisorii sau nu. Si cand n-am mai putut sa suport chinul asta am inceput sa strig dupa ajutor, sa vad daca exista cineva care sa-mi raspunda. Nu mi-a raspuns insa decat lumina zilei. M-am trezit. De data acesta m-am trezit intr-adevar.”

Leave a Reply