Urmatorul fragment din Apararea lui Galilei mi se pare foarte semnificativ deoarece evidentiaza “ceea ce il jigneste pe Dumnezeu”. Raportandu-ne la moralitate si libertate, ceea ce il jigneste pe Dumezeu ne jigneste implicit si pe noi. Ce poate fi mai grav decat o lipsa a libertatii si a moralitatii ? Ca o paranteza, imi aduc aminte ca Roma a cazut tocmai datorita lipsei moralitatii. Intrebarea este: ce ne jigneste pe noi ? sau poate ca nu ne simtim jigniti defel.

Ce importanta are refuzul in fata Inchizitiei ?  Insemnatatea unui refuz este, probabil, foarte mare pentru ca serpii nu vor putea sa linga ranile “ranitilor”. Sau, mai degraba, ar trebui sa imi cer scuze… fiindca e mult mai docil si mai confortabil a trai cu o rana. Dar ceea ce stiu sigur e ca neavand hrana lor ce-a de toate zilele vor cauta stingerea foamei in propriul lor regn… ajungandu-se astfel la propria lor extinctie.

Disparitia serpilor… o himera, poate…

“-Nu mi-ai povestit nimic despre zeita.

-Astept in fiecare seara sa inceteze vantul, sa-i aud vocea putin ragusita si daca intarzie mi se face frica. Stiu ce se va intampla in absenta ei.

-Zeita ta fara privire, cu gesturi moi, blande si precaute…

-Sunt din ce in ce mai convins ca ascunde o taina.

-Ca si tine, Galilei.

-Taina mea o cunoaste toata lumea.

-Pana la un punct.

-De-acolo incep si pentru mine intrebarile.. Intr-o noapte un inchizitor mi-a zis: “Vino, Galilei, sa vezi ca n-are rost sa incerci sa ne uiti.” Am mers prin padurea de pini si ne-am indreptat spre cabana padurarului. O banuiala mi-a incoltit in minte. Daca vroia sa dea drumul serpilor asupra mea ? Dar nu. Nu s-a indreptat spre usa cabanei. A facut un ocol, s-a oprit la o fereastra dosnica, s-a uitat inlauntru si apoi mi-a facut semn sa ma apropii. Cand mi-am lipit fata de fereastra , am ramas incremenit. Eu insumi eram in cabana si-mi deschideam o rana ca sa curga sange. Apoi am luat de sub pat sacul cu serpi, l-am desfacut si priveam cum serpii ieseau si lingeau picaturile de sange de pe podea. “Grija noastra, mi-a explicat in soapta inchizitorul, a fost sa-ti dam amintiri legate de noi, Galilei. Stiam ca pe urma le vei hrani singur, asteptand sa te ucida intr-o zi.” “Asadar, nu mi-ati trimis serpii sa ma constranga sa uit?” S-a uitat la mine iscoditor si ironic. “Ba da, sa uiti ceea ce il jigneste pe Dumnezeu. Si sa tii minte rugul.” Am fugit de-acolo si am stat o zi intreaga intr-o vagauna unde nu patrunde nici soarele. Credeam ca in vagauna aceea voi invata sa fiu ca un chiparos. Auzeam cum ma cautau amintirile ca niste vanatori care cutreierau padurea in urmarirea vanatului. Dar trantit in frunzele cazute pe jos, stateam nemiscat, aproape fara sa respir, asteptand sa se indeparteze toate zgomotele si cuvintele care imi aduceau aminte ce se intamplase la Inchizitie. Am crezut chiar ca reusisem, la un moment dat nu se mai auzea nimic in afara de ceea ce era firesc intr-o padure. Dar a fost de ajuns sa vad creasta muntelui la ceasul cand asfintea soarele. Culmea ardea. Si in loc sa ma gandesc normal ca se face noapte, m-am gandit la ruguri. In clipa aceea am stiut ca n-avea rost sa mai stau ascuns… ” ~Apararea lui Galilei

Filed under: comentarii si citate