Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om re­ligios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe „mâine”. Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.

Îmi dau seama că a contempla continuu „nimicul” care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti „posibilul” înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar „servilismul faţă de trup” nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva „păgână”, căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări ― pe care eu n-o am ― şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.

Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat nicio­dată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.

Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate