“Vad, la cativa pasi, ruinele templului lui Apolo de la Delfi si-mi aduc aminte ca pe marmura acestui templu au fost inscrise doua sfaturi alese de cei sapte intelepti. Primul: “Nimic prea mult”. Si al doilea : “Cunoaste-te pe tine insuti.”

Nimic prea mult ? Intre ruinele vechiului oracol, am senzatia ca grecii s-au temut mai degraba de exact contrariul ; s-au temut ca nu cumva sa fie ceva prea putin ; prea putine temple, prea putine statui ( cate au fost furate si totusi muzeul de la Delfi geme !), prea putine scari, prea putin mister si prea putin destin. Deviza de pe templul lui Apolo pare mai curand o ironie. Aici, nimic nu respecta masura. Nici muntii, nici ruinele, nici soparlele care dorm pe ele, nici macar ziua in care am ajuns aici.

………

Adica, totusi, cum “nimic prea mult” ? Toti cei care au facut ceva in viata au facut ceva “mai mult”. Au suferit mai mult decat altii sau au ars mai mult. Ei au batut cu pumnul, ca Luther, intr-unul din talgerele balantei. Au avut norocul unei pasiuni care i-a silit sa fie excesivi, care i-a impiedicat sa-si dramuiasca, sa-si limiteze acea calitate a lor care a cantarit mai mult decat celelalte. Masura grecilor ? Masura in care am crezut eu insumi ? Ma intreb daca n-am exagerat cautand multa vreme intelepciunea grecilor in masura. In definitiv, nimeni n-a vorbit atat de mult despre frumusete cum au facut-o ei. Ce fel de masura e aici ? Poate ca orice moderatie ascunde o renuntare si poate ca singurul mod de a nu ne frustra singuri este curajul de a trai prin ce avem mai lipsit de masura in noi.

Mai ales ca niciodata, se pare, cei care ne impun motive de tristete nu tin seama de filosofia grecilor. Ei nu actioneaza dupa principiul “nimic prea mult”. Dimpotriva. Nici moartea n-a fost raspandita in acest secol dupa deviza “nimic prea mult”. Or, daca raul se inmulteste si ameninta dupa principiul “nimic prea putin”, e clar ca si cei care incearca sa se apere trebuie sa urmeze acelasi principiu.

Si , poate, nu intamplator cele doua sfaturi au fost scrise pe acelasi templu. Pelerinii care veneau la Delfi doareau sa afle ce le rezerva viitorul, nu sa-si scruteze constiinta. Dar, oadata sositi acolo, se loveau de al doilea sfat :“Cunoaste-te pe tine insuti”. Heraclit era de aprere ca destinul este propriul nostru caracter si poate ca oracolul de la Delfi n-a facut decat sa repete mereu, intr-o forma ambigua, aceasta idee.”~Polemici cordiale

Filed under: comentarii si citate