Dragostea e singura care nu (şi nu ne) îmbătrâneşte. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi?
Aventuri solitare
La ce bun să mai vedem cu ochii noştri, dacă îi deschidem pentru tot ce i se pare minţii noastre că e frumos, că e demn de a fi privit şi admirat, iar numai pentru Iubire nu?
Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovaţi,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilărie,
ne-am juca inocenţi
pînă ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.
Zodia Racului – Octavian Paler
Astazi am citit un articol despre Maestru, scris de Roxana Ioana Ancuta, reporter la Jurnalul.ro care m-a surprins intr-un mod extrem de placut. Categoric, Octavian Paler ne-a transformat vietile, ale acelora dintre noi la care sistemul personal de valori s-a mulat perfect pe tiparul sistemului de valori al Maestrului.
Iubirea transcede trupul, fiindca este o caracteristica a sufletului, iar iubirea noastra pentru Octavian Paler – acest suflet care a ascuns in el atata frumusete – il insoteste in oricare dintre universurile paralele in care s-ar putea afla. Iubirea practicata, are o componenta de crestere continua a calitatii ei, data de o forta ascendenta, ce ne ajuta sa urcam, iar acea componenta este increderea, acea forma subtila de iubire care ne inalta din ghearele indiferentei, care ne motiveaza actiunile din viata noastra.
In gandurile lui Octavian Paler, este ascunsa o energie imensa, energie din care eu insami mi-am alimentat bateriile sufletului, si inca mai continui sa o fac, fiindca Octavian Paler continua sa fie o sursa de energie inepuizabila.
Roxana spune “Se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Octavian Paler şi patru ani şi aproape două luni de la moartea sa. Patru ani şi-o veşnicie…” dar eu vin si spun:
Maestrul nu a plecat nici macar o clipa dintre noi, este mereu aici, iar eu ii simt puterea spiritului in insasi cuvintele lui, acum doar scrise, dar care ne dau energie atunci cand se unesc cu gandurile noastre!
”Sufletul este o esenta creata, vie, poetica” spune Sfantul Grigorie de Nyssa, iar daca sufletul ar muri, daca l-am lasa sa moara, zadarnica ar fi credinta noastra, zadarnic si Cuvantul Maestrului, zadarnica si viata noastra.
“- Ma tem ca te voi dezamagi, Galilei, si-ti voi spune ceva foarte neplacut. Sufletul tau de copil nu-mi va ierta, poate, cruzimea, dar nu gasesc alte vorbe decat cele pe care le-am gandit ascultandu-te. Rugul si-a indeplinit rolul, Galilei, iar Inchizitia si-a atins scopul, daca singuratatea ta seamana intr-adevar cu a plantelor.
- Nu inteleg.
- Scopul Inchizitiei nu era neaparat acela de a te omora, ci de a aprinde in tine un rug. Un rug care, arzand in inima ta, sa te inconjoare de singuratate si sa te faca sa doresti o fericire care nu cere decat ceea ce cer si plantele. Scopul Inchizitiei era sa te prefaca in planta, Galilei. Cenusa lasa urme si compromite, in vreme ce o planta trece neobservata. Si nu esti prea departe de acest destin. Deocamdata ceea ce te impiedica e memoria ta. Roaga-te sa nu uiti ce s-a intamplat si sa nu dai fericirii alte nume decat cele firesti.” ~ Apararea lui Galilei
Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om religios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe „mâine”. Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.
Îmi dau seama că a contempla continuu „nimicul” care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti „posibilul” înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar „servilismul faţă de trup” nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva „păgână”, căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări ― pe care eu n-o am ― şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.
Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.
Deşertul pentru totdeauna
Numai o mare nenorocire ne poate arata
cat de marunte sunt nemultumirile “insuportabile”.
Suntem invatati sa fim nemultumiti, iara si iar, la nesfarsit…chiar am fi nemultumiti la nesfarsit, daca universul, sa-i zicem totusi pe numele Mic – Dumnezeu – in iubirea sa nemasurata pentru noi, si neconditionata, nu i s-ar face mila, si ne-ar zgaltai, trezindu-ne la Viata, cu cate o mica ne-norocire – si pare nenoroc numai in ochii sufletului, acoperiti de efervescenta mintii noastre obsolite, caci ceea ce credem ca este rau, ne face un mare serviciu: ne deschide ochii sa simtim; sa simtim si adoram Adevarul, umbland sub acoperire, deghizat in Octavian Paler, par example…dar, sa fim nemultumiti! aceasta-i calea spre starea de multumire. Face parte din “proba de foc“ a scurtei noastre incursiuni pe pamant.
