În “Reabilitarea Evului mediu” voiam să mă razboiesc cu prejudecata că Evul mediu este o noapte de o mie de ani pe care au întrerupt-o zorii Renaşterii. Polemizam, mai întâi, cu imaginea sărbătorească, idilică, a Renaşterii; o imagine care lasă impresia că în acea vreme adevărul era emis prin trâmbiţele de aur ale îngerilor lui Fra Angelico.

Aminteam că Renaşterea umanistă, tocmai ea, nu Evul mediu, a descoperit faptul deloc măgulitor că, omul nu se află în centrul sistemului solar, cum se crezuse până la Copernic! Că perioada cea mai neagră şi mai odioasă a Inchiziţiei a început din clipa când a intrat în mâinile iezuiţilor, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XVI-lea; că Giordano Bruno n-a fost ars pe rug în Evul mediu, ci în luminoasa Renaştere; că Galilei a fost silit să abjure tot atunci; că tot în Renaştere şi-a aşternut pe hârtie ideile Machiavelli; că nu ştim ce crime au comis alchimiştii, în schimb ştim câte au săvârşit căutătorii de aur; că populaţiile din Lumea Nouă au fost decimate în Renaştere, care, e drept, a spart orizonturile, dar n-a făcut-o totdeauna ca să le aşeze pe flori.

Separarea ştiinţei de înţelepciune a fost, de asemenea, opera Renaşterii. Fără îndoială, ziceam, Renaşterea este un mare moment spiritual şi o reabilitare a Evului mediu nu s-ar putea baza pe o denigrare a Renaşterii. Însă abuzul de virtuţi puse pe seama ei s-a transformat într-un abuz de păcate puse pe seama Evului mediu, care a trebuit, şi trebuie încă, să poarte ponoasele înclinaţiei noastre de a vedea lucrurile în alb şi negru.

Evul mediu n-a cunoscut nici pe departe crimele care au însângerat, câteva veacuri, istoria imperiului roman, nici asasinatul ca armă politică, aşa cum a fost practicat în Renaştere, şi cu toate acestea el e socotit un soi de mormânt al antichităţii, un somn, o eroare de o mie de ani, o lungă glaciaţie a ştiinţelor, a artelor şi a zeilor, un lung, istovitor, coşmar al istoriei europene, în care omul a stat chircit în spaimele lui.

Această imagine simplificatoare, această proastă părere despre Evul mediu, văzut ca un depozitar al tuturor superstiţiilor, al tuturor ignoranţelor, al tuturor tenebrelor, au devenit un clişeu, învăţat la şcoala şi luat mai târziu ca atare, ca un fapt de la sine înţeles. Pe străzile Evului mediu n-au trecut, s-ar zice, decât astrologi, alchimişti şi magi. Descoperirile lui ştiinţifice sunt în general ignorate sau cunoscute rău. Sunt ridiculizate superficial căutarea pietrei filosofale şi utopia de a scoate aur din orice.

Se uită că dacă Renaşterea i-a avut pe Leonardo şi pe Galilei, Evul mediu i-a dat pe Dante şi pe Avicenna. Atunci a apărut goticul, probabil singura cucerire din arhitectură în stare să rivalizeze cu templul grec (exageram, încă nu fusesem la Florenţa). Sunt preţuite insuficient tensiunea iubirii gotice şi liniştea veneraţiei bizantine şi se uită că atâta cavalerism cât există în spiritul European, el datează din Evul mediu, tenebrosul, ceţosul Ev mediu, cum îl etichetează prejudecăţile curente.

Iar absolutul a fost un vis mai mult al Evului mediu decât al Renaşterii. Optica dispreţuitoare asupra iluziilor unui mileniu întreg de istorie e în bună măsură răspunzatoare că încercările de a reconcilia raţiunea şi inima nu au fost pe deplin înţelese. Şi n-ar strica, ziceam, puţină sensibilitate medievală azi. Nu mi-ar fi stricat nici mie.

Când, spre sfârşitul anilor ’50, m-a bătut gândul să reiau, într-o formă uşor atenuată, expunerea acestor idei, fostul meu profesor, Tudor Vianu, m-a convins că exageram păcatele Renaşterii. Alţii m-au convins (mai puţin) că exageram meritele Evului mediu şi că, oricum, nu era momentul potrivit pentru a face elogiul unui mileniu despre care în şcoală se vorbea exact invers. Evul mediu devenise inoportun! Eu însumi, când am ajuns la Florenţa, am socotit o erezie vechile mele păreri.

Palatele Renaşterii, cupola lui Brunelleschi de la Santa Maria del Fiore, “David” al lui Michelangelo, cu eroismul lui viril, şi chiar simpla privelişte a acoperişurilor roşii, văzute de la San Miniato, stâlpii din gară placaţi cu marmură, chiparoşii funebri şi nobili, aşteptând parcă fecioarele melancolice ale lui Botticelli, m-au readus, ca pe o oaie rătăcită, la o admiraţie evlavioasă pentru tot ce aparţine Renaşterii. Azi, dacă m-aş hotărî să duc la capăt proiectul părăsit acum patru decenii, aş ţine seama de obiecţia profesorului Vianu, fiind însă circumspect cu amintirile mele de la Florenţa. Adevărata admiraţie nu exclude spiritul critic. Din contră.

Viata ca o corida – fragment din “Dincolo de Rubicon”

Aş putea să mint lăudându-mă cu defectele mele. E şi aceasta o formă de orgoliu. Şi, încă, una deghizată, ipocrită, care arborează umilinţa. […] Dar n-am fost prea departe uneori de uşurinţa de a pretinde că defectele au fost şansa mea, că tot ce am făcut mai bun, dacă am făcut, se datorează nu neapărat calităţilor, ci defectelor mele.

Bravând, dintr-un impuls naiv de a-mi bagateliza regretele, am cochetat cu idea că adevărata experienţă se bazează pe greşeli şi că experienţa este cu atât mai preţioasă cu cât greşelile sunt mai multe şi mai grave. Ignorăm, poate cu bună ştiintă, un fapt totuşi bătător la ochi, că nenorocirile cele mai multe vin de la ideile false pe care ni le formăm despre noi şi despre viaţă.

Dacă n-am ajuns totuşi până la a fi mândru de defecte, o datorez nu unei virtuţi, ci, printr-o ironie a soartei, unui defect: am simţit mereu mai mult decât am înţeles, sensibilitatea mea o ia inaintea logicii. Şi am simţit pericolul înainte de a înţelege că acest mijloc, excelent pentru a te feri de regrete, e şi extrem de primejdios. Faci o piruetă şi ai rezolvat problema! Aidoma celor care se defulează luând orice peste picior. Ce m-ar fi despărţit de ei? Procedeul. Mijlocul. Scopul ar fi fost acelaşi. Obţinerea unui somnifer gratuit, bun pentru orice insomnie.

Dar aş putea să mint, evident, şi minimalizându-mi defectele. Există o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept, dar cât de corect sunt când spun “mă acuz şi în acest fel mă apăr?” Se poate minţi nu numai ascunzând adevărul sau spunându-l incomplet, ci şi spunând adevăruri mărunte, care nu costă nimic, pentru a le trece sub tăcere pe cele cu adevărat importante. În acest caz faci cam acelaşi lucru ca toreadorii, dispretuiţi de Goya, care n-au curajul să stea în faţa taurului, nu indrăznesc decât să sară peste el cu prăjina când se apropie.

Chiar dorită, sinceritatea absolută nu e uşor de atins şi poate că nici nu e posibilă. Te izbeşti în tine însuţi de o tristeţe care te demoralizează. Ce rost are? te întreabă ea. Unele greşeli tot nu mai poţi să le îndrepţi. Nu poţi să răsuceşti clepsidra. Şi, apoi, chiar dacă te hotărăşti să spui totul nu vei reuşi să exprimi totul. O confesiune presupune răbdare, curaj, voinţă, pricepere de a spune, dar, în ultimă instanţă, ea e şi o chestiune de şansă. Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?

Şi poate că însuşi faptul că-mi place să-mi împart greşelile în greşeli frumoase, salutare, şi greşeli jenante, regretabile, e un subterfugiu abil. În felul acesta scap dintr-o singură mişcare de o parte din regrete. Îmi rămâne să mă descurc cu celelalte, în faţa cărora nu servesc la nimic eschivele din tauromahie.

De un lucru sunt totuşi sigur. Că renunţarea e şi mai dificilă decât perseverenţa. Că pierd mai puţin vorbind. Nu mi-am explicat niciodată de ce ar trebui să cred că am venit pe lume vinovat, şi nu-mi pot însuşi principiul iertării absolute, dar mi-am lămurit şi am acceptat ceva important. Că n-are rost să zic despre întâmplările din viaţa mea: asta am vrut să fac, asta nu, asta îmi aparţine, asta nu. Tot ce am făcut îmi aparţine. Sunt responsabil de tot. Oricum, n-aş mai putea deosebi între ceea ce a ales destinul pentru mine şi ceea ce am ales eu. A spune: n-am fost eu de vină, destinul a fost de vină, nu ne face mai putin vinovaţi, ci mai puţin liberi.

Viata ca o coridă – Per Aspera Ad Astra (4)

Nu am nici un respect pentru modul american de a judeca, în care contează doar “joburile” şi “banii”. Ştiu, fireşte, şi eu că, un idiot sărac este doar “un idiot”, în vreme ce un idiot bogat este, în primul rând, “un om bogat”, dar asta nu mă face să apreciez “pragmatismul”, care e la modă, azi, în Romania, în special printre tineri, am impresia.

Nimeni nu se mai osteneşte să afle (dintr-un dicţionar, măcar) ce pretinde pragmatismul în filosofie (că nu e adevărat decât ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic), în schimb moda a impus acest clişeu: dacă eşti “pragmatic”, eşti ceea ce trebuie azi; dacă nu, eşti terminat (sau învechit ca mine).

Idealuri? Idealurile (în caz că mai există) au ceva vag şi vechi. Miros a mucegai şi nu oferă nimic sigur. Pe când pragmatismul te învaţă să poţi să mergi liniştit spre nicăieri, dacă o faci cu o viteză corespunzătoare şi cu mijloace din ce în ce mai moderne, pentru a avea randament.

Bineinţeles, nu e de conceput o lume fără “pragmatici”. N-am mai avea ce mânca sau cu ce ne îmbrăca. N-ar mai exista nici politică, probabil. Ceea ce deplâng eu, în calitate de persoană învechită, este altceva. Mă tem că moda “pragmatismului” e ca gripa aviară pentru “nebunii” (câţi or fi?) pe care îi interesează nu numai ce este “avantajos”, ci şi ceea ce le dă un sens în viaţă.

E “util” şi “avantajos”, oare, patriotismul azi? N-as zice. Judecând după ceea ce se vede de cincisprezece ani în România, nu patriotismul umple buzunarele. El produce doar caraghioşi care vorbesc în pustiu.

Şi dacă argumentele mele nu conving, îmi rămâne o scuză. Pentru mine, e prea târziu ca să iau în serios avertismentul pe care l-am văzut pe uşa unui astronom la Boston: “O mâncare bună valorează mai mult decât un cer înstelat”.

Moda “pragmatismului” ne-a cuprins într-atâta, încât a ucis şi ultimele rămăşiţe ale pragmatismului patriotic românesc.

Sunteţi, oare, chiar convins că personalitatea lui Don Quijote este „magnetică” pentru lumea de azi? Sunteţi sigur că „publicul”( şi nu mă refer doar la cel românesc) „urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt”? Eu nu cred. Ba chiar înclin să presupun că nouăzeci şi nouă din o sută de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela văzut până la capăt, de isprăvile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche că e vorba de „o capodoperă”.

Numai că, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) să admită că nu-l interesează „chestia” cu morile de vânt ori că nu are nicio părere despre „bătrânul acela caraghios care a luat-o razna”. Vă garantez că Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote dacă ar fi întrebat.

Ştiţi şi dumneavoastră, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastică are celebritatea. Impune gusturi. Intimidează dubiile şi dă sentinţe care devin, ulterior, „mituri”. Cine şi-ar îngădui, azi, să treacă neglijent prin faţa „Giocondei” la Luvru? Eu am stat, cândva, la pândă pe Acropole. Voiam să văd dacă se găseşte vreun turist care să spună cu voce tare că nu-i place Parthenonul, că-l dezamăgeşte. Ei bine, m-am lămurit că toţi cei care treceau de Propilee erau „pregătiţi” să se arate impresionaţi.

Am vorbit în una din cărţile mele, nu mai ştiu în care, despre „dictatura celebrităţii”. Am şi văzut-o la lucru. În capela Medici din Florenţa, unde se află cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentând Crepusculul, Ziua, Aurora şi Noaptea, m-am ţinut după un grup masiv de americani cărora ghidul le dădea explicaţii. Vă rog să mă credeţi, ofereau un spectacol care merita văzut. Când ghidul le-a lămurit turiştilor americani că Il Pensieroso e numit aşa deoarece „personajul stă pe gânduri”, toţi au înţeles subit „sensul” operei şi au dat, aprobator, din cap.

Dar nici măcar „dictatura celebrităţii” nu poate bloca stupiditatea şi confuziile în care se complace lumea de azi. Vă mărturisesc că mă aştept la orice după ce am urmărit inepţia televizată, importată la noi de TVR, sub denumirea, locală, de „Mari români”. Acum, nu mai susţin că România e o ţară „atipică”. De ce ne-am considera aşa? În Anglia, „publicul larg” a decis că „marii englezi din toate timpurile” sunt, în primul rând, prinţesa Diana şi fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul din ultimele locuri în top.

În Olanda „marele olandez” Cruyff  (o vedetă din fotbal) i-a surclasat, pur şi simplu, pe Rembrandt şi pe Van Gogh. Topul „marilor spanioli” nu-l cunosc, dar mă îndoiesc că Don Cervantes a avut o soartă mai bună decât Shakespeare, în Anglia, şi decât Rembrandt în Olanda.

Criza valorilor nu bântuie doar la porţile Orientului unde există, cel puţin, scuza că totul e luat à la légère. Ea e, azi, „globalizată”. Doar că la noi, criza ia forme groteşti. Să recunoaştem că între prinţesa Diana şi Gigi Becali sunt unele diferenţe.

Fiindcă vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are?) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice arătate turiştilor.  Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, „timpul înseamnă bani” şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări „cu răsuflarea tăiată” contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre „sex”? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un „fraier”, ar zice băieţii „de gaşcă”. Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Vă asigur că „gloria de tip Don Quijote” n-ar satisface nici „vedetele” care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Încât vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca sa folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face „rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e „citat”, nu „citit”.

Convorbiri cu Octavian Paler – 5 iunie

Mi se poate reproşa, bineînţeles, că sunt un monstru de subiectivitate; că sunt un caz monstruos de egoism. Şi nu ţin să evit acest reproş. Aşa este. Nu m-a interesat niciodată cu adevărat sensul universului şi, ca să fiu sincer până la capăt, îmi vine greu să cred că eu repre­zint singura greşeală din acest univers. Dacă ar fi aşa, ar fi destul să mă sinucid oricum pentru a deveni un erou, redând lumii armonia pe care eu am tulburat-o, o clipă, prin apariţia mea.

Cum bănuiesc însă că şi după moartea mea vor mai exista erori, o sinucidere stupidă n-ar rezolva nimic; trebuie să dau puţină ordine dez­ordinei din viaţa mea. Măcar în felul acesta să contribui la armonia universală.

Dacă fiecare ar face ceva pentru sine, micşorând absurdul şi zăpăceala din destinul propriu, s-ar micşora probabil şi absurdul şi zăpăceala din univers. Dar e caraghios să mă erijez eu în reformator; aşa că nu mai vorbesc decât despre mine.

Un om norocos (cap.14)

“- Si totusi esti plin de singuratate, Galilei.

- Sunt plin de fantome si de dorinte ca o pasare care tipa cand rasare soarele si o orbeste. Si visez o fericire pe care s-o ating cu degetele. Cum ating tulpina unui copac. Sau iarba calda.

- E morala unui om care evita ceva, stii prea bine.

- Nu, e morala unui om care vrea sa-si suporte amintirile si noptile. Dar si tu faci acelasi lucru ca zeita.

- Adica ?

- Ma intorci cu fata spre rug.

- Te temi de tot ceea ce iti aminteste focul.

- Da. Ma tem.

- Si cu toate acestea nu-i opui decat dorinta de a te risipi in lumina.

- Si ce altceva as mai putea sa-i opun acum ?

- Acelasi lucru ca si atunci, Galilei. Pamantul se invarteste in continuare.” ~ Apararea lui Galilei