Ca să-şi împlinească destinul cu acel minimum de intransigenţă interioară pe care o presupune o operă, un creator trebuie să înainteze pe o cărare îngustă între două câmpuri. Dintr-unul îl cheamă Viaţa. Din celălalt se aud cântecele de sirenă ale gloriei.

El, care ştie preţul vieţii, pentru că altfel n-ar  putea crea nimic, şi care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura până la capăt pe nici unul din aceste câmpuri. Trebuie să revină mereu la cărarea sa, la singurătatea sa.

Preţul plătit pentru norocul talentului său e că, într-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar dacă nu e ascet, un artist are o asceză pe care nu i-o cunoaşte nimeni.

Viaţa nu-i dă totul sau el nu poate lua totul de la viaţă pentru că altfel ar trebui să sacrifice o parte din creaţia sa. Nici cântecele de sirenă ale gloriei nu le poate asculta prea mult fără riscuri.

Cel mai adesea, trebuie să audă tăcerea. Altfel spus, un artist trebuie să se mulţumească cu mai puţin decât i se oferă şi să dea mai mult decât a primit.

Înghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.

Polemici Cordiale

Pentru cei care consideră că e înţelept să rămâi cu picioarele pe pământ din moment ce nu te-ai născut pasăre, gestul lui Icar e mai mult decât o eroare; e o nebunie. Şi nu s-a spus oare că Leonardo a fost un mare ratat din pricina multor proiecte eşuate, între care şi acela de a zbura? Există eşecuri nemuritoare şi reuşite de cârtiţă meticuloasă. Aşa cum există izbânzi născute dintr-un gest ce-a putut părea unora nu întru totul firesc.

Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, făcea un lucru aparent inutil, privea un măr căzut la pământ. Şi abia mai târziu lumea a aflat că astfel a fost descoperită legea gravitaţiei. În condiţii „obişnuite”, pe Everest nu s-ar fi urcat nimeni. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai rămâne nimic dacă nu mai strigă :”Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi”. Sau rămâne un ins care ar fi trebuit să se ducă, înainte de orice, direct în insula Sfânta Elena să cultive castraveţi.

Polemici cordiale – Eroare si firesc

Reversul absolut al unui om de artă, este să creadă că a primit talentul doar ca să se automulţumească pe sine însuşi, şi că nu s-ar fi ridicat încă la înălţimea suficientă de a crea ceva măreţ.  Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi, mă văd nevoită să-l citez pe Napoleon. Limitele şi le impune fiecare lui însuşi, fiindcă un geniu este nelimitat de timp, ori spaţiu. „Dacă spui că poţi, ai dreptate. Dacă spui că nu poţi, şi atunci ai dreptate” spunea Henry Ford. Oamenii de artă din ţara asta au hotărât: nu pot să ridice cultura din mocirla în care a intrat în cei douăzeci de ani de, sperată, sau mai bine zis de-sperată, democraţie. Si mai ales, nu mai există muzicieni, care să compuna un imn simplu şi adevărat. Un imn care să înfioare românul din cap şi până în vârful degetelor de la picioare, un imn care să îl facă pe român să se ridice respectuos în picioare şi să-l cânte din toată inima. Oare , România, cândva leagăn al artiştilor de geniu, să fi rămas făr’ de artişti?

Cad peste o frază a lui Cioran: „La judecata de apoi se vor cântări numai lacrimile.” În acest caz, ce mă fac eu? N-am plâns niciodată! Nici la moartea tatei, nici la moartea mamei. Am vrut să plâng, dar n-am reușit. Și m-am detestat pentru asta. De ce suferința mea nu s-a putut manifesta și prin plâns, nu înțeleg nici azi. Nu pot invoca nici scuza că aș fi un „bărbat puternic”. Să fie de vină un instinct egoist care nu mi-a permis să ating starea unde omul izbucnește în lacrimi? Neplacută întrebare. Și nu am un răspuns.

Când plângem, ne simtim frustrați ori copleșiti de o situație. A plânge în public, poate fi, dintr-un punct de vedere, manifestarea unei slăbiciuni, iar Maestrul detesta să fie compătimit, ori privit ca un om slab, ardelean pur-sânge fiind, păstrându-și  rațiunea în toate situațiile vieții. Dar asta nu a însemnat că a simțit mai puțin decât alții, în ai căror ochi am putut vedea sclipirea unei lacrimi. Domnia-sa a plâns destul în cărțile sale.

Dar eu ma intreb, de ce sa suferim? De ce sa nu ne oprim a suferi pentru toate cele? Parintii cand ne mor, ei nu trebuie plansi, caci ii inecam cu lacrimile noastre, ei au plecat intr-un loc mai bun, de ce sa nu ne bucuram pentru ei? Moartea este o izbavire, de la o anumita varsta, iar daca am avut fericirea de a trai multi ani alaturi de parintii nostri, mai bine sa-i multumim Domnului pentru un asa minunat dar, decat sa incepem sa suferim pentru ca nu ne place ce ne trimite viata, Creatorul ei!  De fapt, cand ne mor parintii, ne plangem pe noi, ca am ramas fara ei, iar nicidecum nu ii plangem pe ei, care au plecat intr-un loc mai bun; caci cu siguranta cu totii se duc intr-un loc mai bun!

Ne lamentam, si ne tanguim pentru tot ce vedem, auzim, si pentru tot ce traim si nu ne este pe plac! Dar daca am inceta sa ne mai plangem, poate am gasi energia necesara actiunii, aceea de a ne schimba fiecare pe noi insine, si picatura cu picatura umplem un ocean de bunatate, de iubire, si de ganduri bune, calde, si pasnice. Cu carcoteli si lamentari si suferinte – ca nu ne iese ceva asa cum vrem noi, precum dorintele ne-au fost mai inainte – nu ajungem nicaieri, decat si la mai multe nemultumiri. Cel mai recent si elocvent exemplu este Serban Huidu, care si-a facut-o cu gura lui, cu gandul lui, si nu exista dovada mai clara, ca tot ce gandim si toate cuvintele pe care le spunem, se supun legii bumerangului: se intorc la noi cu putere insutita, si ne darama vietile.

Sa incepem dar, cu noi insine, si sa ne pazim gandul si inima curate fata de toti, si toate. Iar suferinta, sa le-o lasam celor care nu mai prididesc sa isi doreasca tot felul de lucruri, iar si iar, atasandu-se de dorinte intr-atat de mult, incat suferinta provocata de ele nu se va sfarsi niciodata pentru ei, nici macar dincolo de mormant.

La judecata de apoi ni se vor cantari poate, numai lacrimile, dar sunt lacrimi intre lacrimi, si poti plange, chiar si fara sa versi macar o singura lacrima…aidoma lui Octavian Paler.

“Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.” Octavian Paler, Polemici Cordiale

Un fragment captivant care ne pune pe ganduri daca suntem complici, sau doar simpli spectatori la actul x dintr-un spectacol interminabil. 

” Cer ingaduinta sa incep mai putin obisnuit rechizitoriul meu. Cu o marturisire. Stiu ca e impotriva uzantelor, dar un procuror e si el om[...] Si cred ca e de datoria mea sa marturisesc ce ma framanta.

Nopti intregi, in care am studiat acest dosar, m-am gandit cu spaima la scandura esafodului si la faptul ca niciodata n-am stiut sa iau hotarari. [...] Am ezitat sa ajung la o concluzie si s-o urmez. Iar astazi inteleg ca excesele in istorie au fost totdeauna incurajate de oameni ca mine. Asa cum inteleg, onorata curte, de ce oameni ca mine, oricate justificari si-au gasit singuri, au fost totdeauna vinovati de impasul lor. O victima nu poate evita esafodul, nu depinde de ea acest lucru. Dar ea poate evita sa fie complice cu cel care a trimis-o la esafod. Ea nu poate evita moartea. Dar poate evita indecenta de a da dreptate mortii.

Ma intreb cu inima plina de o imensa nedumerire: cum a fost posibil sa fie ridicat steagul fraternitatii deasupra ghilotinei? Si nu ma pot opri sa adaug: dar cei care au stat in acest timp langa esafod si au privit totul, ce au facut? Dumneavoastra chiar, domnilor judecatori, unde ati fost? Nu erati, ca si mine, printre cei care asteptau in fata ghilotinei, cu capul in pamant, dezgustati de atata sange?… O, sa nu-mi raspundeti ca noi nu eram nascuti inca. Ba da, am trait in ezitarile, dilemele, teama sau indiferenta altora. Imi permit sa va amintesc de cetateanul Sieyes,deputatul Sieyes care a stat toti anii aceia in Conventie fara sa deschida gura si care, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in tot acest timp a raspuns zambind: “Am trait“. Si ca el au fost si altii, atunci si mereu,  atatia carora eu si dumneavostra le semanam, domnilor judecatori. Asadar, amintiti-va. Eram impreuna si priveam esafodul. Unora ne era, e drept, sila de executii, dar ne consolam cu ideea ca nu ne aflam noi acolo langa calau. Noi eram jos si gatul nostru ramanea la locul lui si asta ne era de ajuns. Ne consolam ca nu noi eram victima si nu noi eram calaul. Nu noi am semnat sentinta de condamnare la moarte, nu noi l-am impins pe cel condamnat din caruta pe treptele esafodului, nu noi am ras cand calaul i-a poruncit sa-si descheie camasa si i-a examinat gatul…

Nu, noi “am trait”. Ne-am cutremurat in tacere si ne gandeam ca, intr-o zi, cineva va trebui sa plateasca pentru toate astea.” ~ Viata pe un peron

Da, noi “am trait”, dar ce vom face in continuare ? Vom ramane in aceeasi tacere glaciala acceptand complicitatea ?

Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate care parcă întreabă : “Ce l-a apucat pe ăsta ? Ce urmărește, de ce a început să cârtească împotriva paradisului ?” Stăpâniți-vă, tot nu vă cred. Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta.

De fapt, într-o privință vă înțeleg. Se pare că nu e nici un pericol să ne vâre cineva cu forța în paradis.

Aș fi putut să vă spun că am mai multe obiecții împotriva paradisului, iar prima dintre ele e că paradisul nu există. Am renunțat la asta și am trecut direct la obiecția cea mai serioasă, pentru că mi-ați fi putut răspunde cu vorbele lui Jules Renard : “Nu există paradis, dar trebuie să facem așa ca să merităm să existe unul”. [...]

Dar să încerc să fiu și eu, asemenea conferențiarilor de profesie, mai metodic. Să ne lămurim mai întâi asupra păcatului, motivul izgonirii noastre.

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. [...]

Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.[…]

Prin iubire eu înțeleg, firește, și ceea ce leagă un bărbat și o femeie, dar mai mult decât atât. Înțeleg viața, dragostea de viață, chiar dacă n-aș putea spune ca Hegel că tot ce este real este și rațional. O legendă pretinde că o albină a lăsat pe buzele lui Platon, când s-a născut, un strop de miere pentru ca filosofia amară despre viață să devină dulce. Ei bine, eu cred că această poveste a fost născocită de un mizantrop. Pentru că numai un mizantrop a putut insinua că a iubi viața este o minciună generoasă.

Trebuie să vă asigur, doamnelor și domnilor, că nu sunt atât de naiv încât să cred că profeții grotelor n- au învățat nimic. Ei au evoluat. Nu mai spun că viața e un adevăr grosier. Asemenea vorbe prindeau altădată, acum ar fi ineficiente. Predicatorii grotelor nu mai pomenesc nici măcar de grote. Ei nu umblă în peșteri și nu ne invită în peșteri. Dimpotrivă, știu uneori să poarte smochingul mai bine decât noi ceilalți. Ei sunt însă clevetitori și dezabuzați. Strigă că adevărul e o fanfaronadă și dragostea un amestec de sirop și salivă. Că viața nu e decât o tumoră a timpului. O tumoră urâtă și dezgustătoare. Ei ne anunță că nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheamă Van Gogh sau Nietzsche. Și amestecă și adevăruri printre frazele lor, avertizându-ne, de pildă, că pământul devine un ambuteiaj de roboți și că Simfonia IX-a e în pericol să fie înăbușită de junglă. Lumea, strigă ei, e plină de bitum și de ratați, de vorbe goale, de vinovați care judecă, de amenințări și de ultimatumuri. Vă spun toate astea ca să vedeți că știu în ce lume trăiesc. Dar știu că în această lume sunt și lucruri care merită să fie iubite și că alta nu avem. Tot aici sunt și Parthenonul și muzica lui Bach, mâinile meșterilor și luptele disperate în care ții cu cei ce pierd, plajele mărilor și laboratoarele unde se caută leacurile bolilor. [...]

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.

Mă grăbesc, încă o dată să-i liniștesc pe misogini, asigurându-i că nu e vorba numai de ei aici. Dacă trebuie să fiu lovit cu pietre, aș merita să fiu lovit cu pietre de toți cei care își deplâng nașterea. Întrucât, cum v-am mai spus, în “dragoste” eu includ tot ce mă leagă de această lume unde soarele răsare în fiecare dimineață în ciuda mizeriilor și ticăloșiilor pe care trebuie adesea să le scalde cu lumina lui. [...]

[…]Cândva, am fost și eu în marginea unui deșert. Am înțeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârșit sunt elanuri ratate și dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăți m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să mușc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Și ce virtute e aceea de a spune “nu” ? Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?

Dacă n-am fost destul de fericit, cât am visat, este pentru că n-am avut curajul sau n-am știut să fiu destul de păcătos. N-am crezut în pustnici niciodată și nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influențat fără să-mi dau seama.

Mi-am zis că e o obrăznicie prea mare să îmi strig setea și că, pentru a fi acceptabilă, o dragoste trebuie să fie discretă. Ah, doamnele mele și domnii mei, acum știu că discreția nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceștia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerușinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei și nu vor înțelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde și de infern și de cer. Eu nu le semăn și de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist că o voi părăsi într-o zi fără să fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, că o anume oră ne va omorî ? De ce trebuie să ne grăbim cu o renunțare care oricum ne va fi impusă ? Mie, vă mărturisesc, îmi e la fel de greu să mă tăvălesc în noroi sau să urc spre o minciună frumoasă.

Doamnelor și domnilor,

Un singur lucru ar mai trebui să vă spun, pentru că, probabil, ați rămas totuși cu o nedumerire în privința motivelor care m-au împins să fac această critică a paradisului. Eu am trăit unele întâmplări în care m-am lovit de infern. Știu, așadar, că e mult mai simplu să râzi în gura mare de un paradis fictiv decât să judeci în tăcere un infern trăit. Dar nu-mi luați în nume rău această mică lașitate. Dragostea mea de viață e într-adevăr dureroasă, chiar dacă am ales calea cea mai convenabilă pentru a o mărturisi. Când tac… Iertați-mă. Mi s-a făcut frig.

Polemici cordiale – Elogiul izgonirii din paradis – Conferința unui apostat