“Petrecerea” continuă

Trahanache e mărginit și influent. Cațavencu e veros, lipsit de scrupule. Agamiță Dandanache e decrepit și cu pretenții. Totuși, în comparație cu Cațavencii, Farfurizii și Tipăteștii de azi, lumea lui Caragiale pare aproape idilică! E chiar capabilă să se mântuie prin râsul pe care-l provoacă, pe când demagogii, carieriștii, canaliile de azi n-au haz. In fața lor, râsul se transformă în grimasă.

După decembrie ’89, când demagogia s-a “democratizat”, ne-am pomenit destul de repede cu un Cațavencu “de tranziție” care a învățat expresii noi. El “implementează”, “anvizajează” sau ne lămurește cum “se derulează” cutare problemă. În rest, “progresul, stimabile, progresul”!  Totul pare o farsă pe care ne-a jucat-o soarta. Căci nu poți să vezi la nesfâșit “Scrisoarea pierdută” nici măcar în forma originală, dar cu atât mai puțin în forme caricaturizate. În parlament sau în alte saloane ale Puterii, Cațavencu, Farfuridi și Agamiță nu te amuză, te exasperează.

Și mai e ceva. La Caragiale, “cetățeanul turmentat” e doar amețit de trăncăneala politică și indecis. Acum, a depășit această stare. E dezamăgit, nervos, hărțuit de griji. A obosit ascultând fraze goale. Nu mai are răbdare să urmărească “spectacolul”, să-l asculte pe Farfuridi vorbind despre Europa, pe Agamiță vorbind despre cum a întors-o, “cu politică”, pe Trahanache invocând “enteresul țării”, pe Cațavencu amenințând cu publicarea de plastografii în “Răcnetul Carpaților”.

Cațavencu, Trahanache și ceilalți contează, la Caragiale, pe șansa de a-l “manipula”, cum am zice azi, pe “cetățeanul turmentat”. În privința aceasta, nu s-a schimbat nimic. Numai că fără fostul “cetățean turmentat”, devenit “cetățeanul apatic”, “cetățeanul scârbit” sau “cetățeanul disperat”, toată agitația Cațavencilor, a Farfurizilor, a  Tipăteștilor e lipsită de noimă. De aceea, retragerea lui de pe scenă și metamorfozele lui ar trebui să-i neliniștească, ba chiar să-i sperie. “Spectacolul” rămâne fără sens, hilar, grotesc, dacă Farfurizii, Cațavencii, Tipăteștii ajung să joace între ei, pentru ei, într-o sală goală. “

Vremea Întrebărilor – Caragiale și noi – aprilie 1994

Au trecut 18 ani de când Octavian Paler a scris acest articol.  Încep să nu mai cred în vorba chimistului francez Lavoisier, că “în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Adevărul este că, nu cuvintele lui Lavoisier sunt false, ci natura noastră. Ne-am rupt de natura noastră de oameni, ne-am rupt până și de legea relativității lui Einstein, nu mai suntem o formă de energie, am devenit statici, pietrificați, nu ne mai transformăm. Pur și simplu nu reușim să atingem “ordinea implicită” a “universului” în care trăim. Am întors pe dos chiar și teoria cuantică a lui Bohm, care spune că universul este conținut în fiecare parte a sa, și că fiecare parte este condensarea întregului univers.

Dar de fapt, teoria este adevărată, și haosul din noi înșine devine haosul general al universului în care ne ducem evanescenta existență. Am rămas la planul dens al universului, nu putem atinge planurile subtile ale acestuia, pentru că suntem lipsiți de energia necesară transformării.  Ne-o consumăm pe lucruri fără nici o importanță. La ordinea implicită putem ajunge numai transformându-ne.

Prin urmare, staționăm,  iar pe scena politică “petrecerea” continuă.

Leave a Reply