Pana sa citesc acest capitol nu mi-am pus problema vanatorului si cultivatorului in viata noastra cotidiana. De fapt nu e chiar o problema, ci mai degraba o analiza a celor doua tipologii.  Ma gandesc ca fiecare are puterea ferma de a alege o singura varianta si a nu renunta la ea. Adevarata problema e atunci cand intervine duplicitatea.

Maestrul Octavian Paler creioneaza doua conditii diametral opuse, doua conditii care sunt probabil dobandite din nastere. De ce cred ca le dobandim din nastere ? Pentru ca dupa cel putin doua milenii ele au devenit parte complementara a ADN-ului nostru. Probabil strabunii nostrii au fost rand pe rand, atat vanatori cat si cultivatori schimbandu-si caracterestica in functie de circumstante ; circumstante care poate il obligau sa aleaga una dintre variante sau chiar ambele.

“Intre conditia de vanator si aceea de cultivator, omul a descoperit nu atat recolta, cat rabdarea, capacitatea de a astepta. Inainte, stand la panda, el n-avea timp sa viseze. Era concentrat sa-si fixeze prada. Stia din instinct, ceea ce urmasii sai aveau sa teoretizeze, ca scopul scuza mijloacele si ca viata e o panda perpetua in care n-ai voie sa atipesti, nici sa fii prea increzator; o singura clipa de neatentie si victima sau sansa vor scapa ; dupa cum o singura incredere naiva e deajuns pentru a transforma vanatorul in vanat.. Desigur, in tufis omul nu putea inca porunci nimanui. Trebuia sa sugrume, sa infiga cutitul, ori sa arunce sulita cu propria lui mana. Vanatorul nu se putea bizui decat pe sine, iar pentru a reusi trebuiau si ochi buni si brat tare ; nu era posibil sa fii un nevolnic si sa obtii partea leului de la viata, ceea ce, sa recunoastem, reprezenta, totusi, un fel de morala. Important, insa, pentru a defini un anumit tip de asteptare, e ca, intre clipa cand sageata era pusa in arc si clipa cand ea atingea tinta, omul n-avea timp decat pentru a se concentra ca prada sa nu-i scape. Nu era timp nici pentru a ridica Parthenonul, nici pentru a picta o femeie care surade fara sa vrea nimic precis, ca Gioconda. Omul care pune samanta in pamant descopera deodata rabdarea. Si, odata cu ea, descopera ca poate spera si la altceva decat sa omoare : sa-si depaseasca intr-un fel propria moarte.a descoperit ca umbra lui se alungeste, ca si a copacilor. Asadar viata… Acum, da, poate ridica Parthenonul si poate picta o femeie care surade incert. Asteptand ca samanta sa rodeasca, are vreme sa ajunga chiar la ideea de eternitate. A privit stelele, a privit norii pentru a afla ce se va intampla cu recolta lui si, tot studiind stelele si norii, Dar “vanatorii” n-au disparut odata cu aparitia “cultivatorilor”. Si-au schimbat doar, cu timpul, armele, tufisurile si tintele.”~Polemici cordiale

Acesta ultima fraza este de-o finete extraordinara datorita adevarului evocat de maestru care este valabil chiar si in secolul XXI…

Filed under: comentarii si citate