… Dumnezeu a fost compromis tot de noi cei care i-am dat un nume. (Viaţa pe un peron)

Este, iată, ultimul meu articol pe acest site, ca invitat al lunii mai ce am fost şi pentru acesta decizia fuse mai devreme luată, aceea de a doar reda gânduri şi cuvinte scrise de Octavian Paler, fără nici o intervenţie din partea-mi, fără nici un comentariu la cele preluate şi expuse aici. Am ales, ca de obicei, se pare, o temă delicată, sensibilă, nu pentru Maestru şi câţiva autointitulaţi, cu asumat risc şi (im)pertinenţă, discipoli, doar pentru alţii. Acei alţii…

… ar trebui să vă spun că bigoţii socoteau impertinentă în special ideea mea că Dumnezeu a decăzut şi că nu el are motive să ne ierte pe noi, ci noi am fi în drept, dacă am putea, să-i acordăm iertarea. Şi poate ar fi necesar să mă explic. Atît cît pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitîndu-se spre cer, ci căutînd în sine însuşi ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gîndul că sîntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola. El s-a născut astfel dintr-o revoltă; a fost, la început, un protest. Numai că asta n-a salvat de la moarte pe nimeni. În om a biruit mai departe omul. Pulberea. Peste divinitatea din noi, pulberea s-a aşternut în continuare ca o cunună de lauri omenească. Dumnezeu din noi a fost mereu învins. El nu şi-a putut ţine niciodată promisiunile… Dar nouă ne-a fost şi mai greu decît lui. De aceea rugăciunile au devenit agresive şi s-au transformat în imprecaţie. În loc să-l mai implorăm, am strigat în gura mare că Dumnezeu a murit ca un ne¬putincios… În aceeaşi clipă, ne-am cutremurat. Cum să rămânem singuri în univers? Înainte ca strigătul să se fi auzit peste tot, rugăciunile s-au înălţat din nou… Dumnezeu reînviat astfel este, însă, altul decît cel invocat la început. Cu totul altul. Acesta e un Dumnezeu născut din singurătate şi spaimă. Din teroare. Şi, născut din teroare, el nu putea cârmui decît prin teroare. A scos deci sabia şi a ucis. A trecut prin foc şi sabie pe cei care nu-l adorau. A aprins rugurile şi în loc să urle, ca înainte, în noi, a început să urle prin beciuri. Şi-a condamnat chiar Fiul să fie pironit pe cruce. Şi astfel, în locul paradisului pierdut, s-a înălţat Golgota. În locul arborelui cunoaşterii, s-a ridicat o cruce. În centrul credinţei a apărut o crimă… Vi se pare că e o blasfemie ce spun? Vă mărturisesc că dacă aş fi devenit profet, aş fi refuzat să devin profetul acestui Dumnezeu involuat. Căci între un Dumnezeu neputincios care se revoltă împotriva morţii şi un tiran care şi-a ucis propriul fiu e o involuţie, nu-i aşa? Eu nu pot să cred că e destul să sanctifici o victimă pentru a te spăla pe mîini. Cel răstignit a regretat, poate, în clipa cînd i-au fost udate buzele cu oţet, iluziile sale despre cer. El a înţeles, poate, atunci că nu există glorie decît pe lumea aceasta. Pentru că, fiu al lui Dumnezeu, el este totuşi om ca şi noi… […]    Metafizica singură, cînd nu e pusă în serviciul unei idei sângeroase, nu ucide. Dumnezeu n-a devenit sângeros decît în clipa cînd s-a găsit cineva care să ucidă în numele lui. Ceea ce mă desparte de dumneavoastră este altceva. Credinţa dumneavoastră ne cere să suportăm tot ce se întîmplă, cu gîndul la viaţa de apoi. Aici e, de fapt, problema. Amânând totul pentru lumea de dincolo de mormînt, dumneavoastră ne cereţi să lăsăm lumea aceasta pe seama celor care se descurcă mai bine decît noi. Amânând totul pentru Judecata de apoi, vom lăsa toate nedreptăţile neclintite. Istoria este Golgota şi dumneavoastră ne spuneţi că n-avem ceva mai bun de făcut decît să ne suim crucea şi, dacă ni se cere, să ne suim singuri pe cruce şi să întindem mîinile pentru a ni se bate cuiele. Iată ce nu pot să accept. Iluzia Judecăţii de apoi ne predă istoriei cu mîinile legate, ne lasă la cheremul istoriei, să facă ce vrea din noi. Ea ne cere nu să înţelegem istoria, ci s-o îndurăm. Să ne resemnăm. Să credem că într-o altă lume vom fi răsplătiţi pentru resemnarea noastră de acum. În felul acesta, ne trezim fără nici o apărare în faţa nedreptăţilor. Mai mult, ne pomenim că Dumnezeu a trecut de partea celor care ţin istoria în hăţuri. Dar dacă Dumnezeu face jocul tiranilor nu este şi el un tiran? Dacă el stă pe capră alături de cei care strâng hăţurile în mîini, cum pot eu să-l iubesc? Veţi zice că şi grecii au făcut acelaşi lucru prin Sisif, cu singura deosebire că Sisif îşi urca stânca, nu crucea. Dar între Sisif şi Christos eu văd o deosebire mult mai mare decît aceasta. Sisif speră că stânca lui se va opri, totuşi, într-o zi în vârf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce şi e pregătit pentru asta. Christos ştie că nu suie Golgota decît o singură dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decît răstignirea. Şi că deci el n-are altă speranţă decît să-şi accepte osînda. Sisif vrea să iasă din osândă. El se revoltă împotriva osândei sale tocmai împlinind-o. Deoarece la fiecare urcare a muntelui el crede că poate aceasta va fi ultima. Dacă ar fi resemnat, ar rămîne în vale, nu s-ar mai chinui să-şi urce stânca. A urca e pentru el o formă de speranţă, în vreme ce pentru Christos este o formă de a ne arăta calea mântuirii. […] între speranţă şi mântuire este o mare diferenţă. Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră în intimitate despre infern. Eu cred că infernul există. Dar cred că există aici pe pămînt. Aşa cum aici pe pămînt e singurul loc unde s-ar putea crea paradisul.

Important nu e să-l găseşti pe Dumnezeu, chiar crezînd în el, ci să-l cauţi. În clipa în care îţi spui că l-ai găsit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna. Nu există un mod mai sigur de a-l omorî, decît de a-i da un chip şi de a spune: iată-l în faţa mea. […]

Strângând în braţe aerul, reuşeşti cel mult să te sugrumi. (Viaţa pe un peron)

Filed under: comentarii si citate