“Sunt multe banalitati care se debiteaza de obicei pe seama Venetiei. Ca oglinzile s-au umplut de umbre, ca gondolele luneca pe canale ca un spin, ca pe aceleasi canale Venetia luneca si ea intr-un exil iremediabil. Ca timpul a patat zidurile, a inverzit statuile si a coclit aurul leilor venetieni. Ca, prin urmare, acest acest amestec de vanitate si zadarnicie care se numeste Venetia a invatat totul si despre vanitate si despre zadarnicie.

Or, tocmai asupra acestei concluzii am serioase indoieli. Venetia stie cum, intr-adevar, cat de necrutator e timpul cu vanitatile si ar fi putut fi chiar cel mai bun profesor de modestie daca nu s-ar fi petrecut un fenomen ciudat care ne arata ca, de fapt, ea si-a ramas credincioasa siesi in ciuda experintelor penibile pe care a fost silita sa le traiasca. Obsedata altadata de maretia ei, Venetia e obsedata acum de decadenta ei. Dar chiar si din decadenta ea vrea sa faca o forma de glorie. Ea e acum melancolica, dar si melancolia ei vrea sa fie somptuoasa. Si agonia ei vrea sa aiba grandoare. Venetia nu poate invata modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorica a  tacerii, asa cum altadata avea o retorica a strigatului si a cantecului.

Si altfel, Venetia obtine acum cu maineile golale ceea ce altadata n-a izbutit prin forta. Acum e iubita pentru ea insasi. Vechile vanitati au tradat-o, in schimb a afltat ca exista glorie care nu mai depinde de ambitii si de putere, ci de poezie, care i-a dat mai mult decat a pierdut pe mari. Cufundata din ce in ce mai mult in trecut, rescumparand prin melancolie ceea ce a pradat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a inteles sau n-a putut intelege, Venetia devine timp, timp pietrificat, care se gandeste pe el insusi. Dar amatorii de elegii a la carte adulmeca aerul derutati. Tacerea e mai puternica decat cantecele  de odinioara si de-acum Venetia se confunda cu arta. Ea isi obtine azi maretia din dezamagiri. Isi cucereste victoriile victoriile din infrangeri. Steagurile nu se mai umfla orgolioase in vant, cerul poate sa-si arate in sfarsit intreaga lui poezie. Naufragiul este somptuos si paradoxal, caci, dupa ce a pierdut totul, Venetia a dobandit privilegii pe care nu le-a avut niciodata. Locuitorii o parasesc, dar in loc sa nu mai apartina nimanui, ea apartine tuturor. Cei care trec pe cheiuri tresar cand inteleg ca orologiul din turnul San Marco nu mai masoara vremea, ci propria lor viata, luand-o mereu de la inceput, cu orice vine aici, si ajungand mereu la sfarsit, cu orice plecare.

Schopenhauer e greu de citit la Venetia, chiar in palatele parasite si cu obloanele trase.

Adevarul e ca Venetia nu s-a lasat niciodata atrasa de ispitele negatiei. Nici acum, in plina decadenta, ea nu-si intoarce capul pentru a visa o saracie sfanta. Invatata cu fastul, incearca sa-si joace decadenta cu fast. Nu mai e stapana marilor, e capitala romantismului. Serbarile s-au sfarsit, e randul tacerii sa vorbeasca. Din ziduri emana nu numai o tristete insidioasa, ci o vraja care subjuga mai sigur decat o facea pe vremuri semetia Seerenissimei. Si nu e o descoperire ciudata, oare, ca, Venetia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase si de neinduplecatul Consilu, ca ii ajunge fosforescenta dezamagirilor ei ca sa obtina de la noi o capitulare fara conditii ?” ~ Polemici cordiale

Filed under: comentarii si citate