Falsii scriitori

“Nu-i intereseaza ca produsul muncii lor nu are cautare, ca librarii refuza sa-l difuzeze, ca publicul il ignora cu desavarsire. Multi autori de azi nu urmaresc sa-i emotioneze pe cititori, sa-i cucereasca, sa se faca admirati de ei, ci doar sa li se recunoasca, formal, calitatea de scriitori. Iar recunoasterea acestei calitati o obtin – in numeroase cazuri – prin insistenta, in loc sa o lase sa vina de la sine. Competitia libera a valorilor este inlocuita de o competitie trucata, cu un rezultat cunoscut dinainte.

Primul act: luarea cu asalt a redactiilor revistelor literare. Solicitantii se poarta ca si cum ar fi venit la o primarie pentru a-si cere un drept al lor, inalienabil. Ei uita ca este vorba de institutii particulare, care pot accepta sau refuza sa-i publice in functie de raportul cerere-oferta de pe piata literara. Redactorul de la o revista literara nu are imunitate nici cand se afla in afara redactiei. Tratat ca un cititor de serviciu cu program non-stop, el este oprit pe strada sau i se telefoneaza acasa la orice ora din zi si din noapte, indiferent de starea lui de spirit si de imprejurare.

La fel de insistenti sunt autorii lipsiti de talent cand vor sa-si publice cartile. Nu-i intereseaza ca produsul muncii lor nu are cautare, ca librarii refuza sa-l difuzeze, ca publicul il ignora cu desavarsire. Pentru ei tiparirea unei carti reprezinta un scop in sine, urmarit cu fanatism. De fapt, nu un scop in sine, ci un mijloc de a-si crea obsedantul statut de scriitori.
Urmeaza lungile si extenuantele batalii pentru premiile literare, pentru smulgerea unor cronici favorabile de la criticii literari, pentru participarea la festivaluri de literatura, pentru intrarea in Uniunea Scriitorilor, pentru traducerea “operei” in alte limbi, pentru prezentarea ei in manualele scolare. Momentul apoteotic il constituie aparitia (si ea aranjata) a unei monografii despre ambitiosul autor, monografie in care sunt transcrise, la sfarsit, tot felul de “referinte critice”, inclusiv frazele binevoitoare rostite, la chefuri, de diversi critici literari, ca si fotografii din albumul familiei, insotite de explicatii de genul: “mama scriitorului, privind in zare, cu gandul la regatul cuvintelor peste care va domni fiul ei”. Avand acte de identitate de scriitor (fie si falsificate), eroul nostru organizeaza “lansari”, participa la emisiuni TV, isi pune pe usa de la intrarea in apartament o tablita pe care scrie “X – membru al Uniunii Scriitorilor”. Chiar si dupa moarte se mai agita putin ca sa fie ingropat intr-un cimitir select, pe Aleea Scriitorilor.

Asa se consuma o viata de impostura, derulata (in cele mai multe cazuri) in afara literaturii.”

Articol scris de Octavian Paler si publicat in “Ziarul Financiar” la 28 iulie 2006

Ati simtit vreo schimbare de atunci, din 2006, aveti cumva vreo ramasita de speranta ca s-a intors catusi de putin realitatea catre un fagas normal? Sunteti calatori on-line, devoratori de litere si cautatori de sensuri, cateodata surprinsi, de cele mai multe ori incetosati de furie si de imposibilitatea de a gasi ceva care sa va surprinda in mod placut. Nu s-a schimbat nimic, spectacolul jalnic provocat de micii soricei ce vor sa-si prinda-n spate aripi de inorog continua si mai abitir. Pe zi ce trece, impostura, nesimtirea si josnicia aspirantilor la o carte de vizita impozanta, cunosc dimensiuni infernale. Cobor cu cateva tonuri spre lumea virtuala (suntem cu totii obisnuiti cu metehnele ei) si nu pot sa nu-mi reprim sila privind atotputernicia complezentei, ranjetelor cu gura pana la urechi, concursurilor si premiilor de tot felul, organizate intre si pentru membrii unor grupuri jucause. Intr-un fel este normal, veti spune. Fiecare are dreptul sa faca ce doreste, cand, cum, si in compania cui doreste. Perfect adevarat! Numai ca actul de creatie a inceput sa se piarda din cauza acestor perdele cu paiete si serate private, a devenit un ghemotoc de branza aflat doar in capcana valurilor de marketing si de interese. Nimic nou, asa a fost dintotdeauna. Si vom mai recupera acest articol si peste 500 de ani. Si iarasi ne vom raci gura de pomana… 

 

Filed under: articole