Nu are valoare decat ceea ce ne costa
[…] Memoria era partea mea forte. Mă ajuta să înmagazinez ca într-un calculator datele necesare pentru examene. Acum, am trecut însă pe celălalt versant . Memoria mă face mai vulnerabil. A devenit, s-ar zice, partea mea slabă. Mă sensibilizează, îmi înșiră pe taraba ei regretele. Vorba Sfântului Augustin, memoria își amintește chiar și de uitare. Încât, dacă nu m-a convins altădată, când te dezaprobam din instinct și din motive sentimentale, ar trebui poate să mă convingă acum argumentul că o memorie fidelă devine primejdioasă și, uneori, insuportabilă.De ce să întorc capul? Doar pentru a constata că tinerețea a trecut? Că mulți dintre foștii prieteni nu mai există? Am priceput, e adevărat, cu timpul că, există un moment când a arunca lest, cum spun marinarii, e absolut necesar pentru a continua să trăiești. Altminteri, amintirea îți confiscă sau îți strică prezentul. Dar am priceput că o primejdie încă și mai mare ne pândește la polul opus și că trebuie să văd un simbol în întâmplarea că, pe ulița pe care m-am născut, soarele răsare parcă anume deasupra unui cimitir pentru a lumina întâi memoria.
Nu mă laud cu fidelitatea mea, te rog să reții. Sunt profund interesat în această fidelitate. Am mai vorbit despre rolul binecuvântat al gravitației terestre fără de care ne-am trezi azvârliți în neant. Poate că mă repet, dar o fac fiindcă ating aici un adevăr esențial al ființei mele, sunt recunoscător soartei că mi-a dat o gravitație subiectivă din care nu pot să mă desprind.
Pe de altă parte, iar acest aspect este cel puțin tot atât de important, cred că adevărata dramă a celor goi (sau goliți) de trecut nu e aceea că nu mai văd bine în urma lor. Ei nu mai văd clar nici în fața lor. Nu mai știu pe ce se pot sprijini. Își întunecă singuri țintele, fiindcă au uitat de ce se îndreaptă spre ele. În ce mă privește, mi-am administrat prost rezervele de candoare cu care am plecat la drum, dar, spre norocul meu, mi-am păstrat intacte regretele, garanția cea mai sigură că n-am încetat să pretind mai mult de la mine și să-mi închipui că sunt capabil de mai mult.
Datorită lor, am o imagine mai exactă a ceea ce sunt și știu mai bine de ce defecte trebuie să mă tem. Depind de amintirea vechilor mele superficialități cum depinde toreadorul de taur (dacă nimic nu există decât prin opoziție cu contrariul său, taurii sunt necesari, fără ei toreadorul n-ar putea să-și arate curajul), căci raportându-mă la ea văd mai limpede ce doresc, iar aceasta mă ajută, în ultimă instanță, să mă suport. Povara mea este centura mea de siguranță. Și, în acest sens, pot să cred, într-adevăr, că nu are valoare decât ceea ce ne costă.
Poate că orice frivolitate începe cu o carență de memorie. Mă aflam în grădinile de citrice și podgoriile de la poalele Vezuviului. Cenușa care a acoperit Pompeiul și Herculanum, într-o oră de infern, a stimulat acolo, fiind un foarte bun îngrășământ, apariția unor grădini aproape paradisiace. Erau în floare când le-am văzut și am fost gata să plec fără să fac nici o legatură între nenorocirea de odinioară și vegetația răsfățată de acum. În ultimul moment mi-am adus aminte că nu mă găseam într-un loc oarecare. Atunci, m-am uitat cu alți ochi în jur.
Viata ca o corida – fragment – Dincolo de Rubicon (19)
Filed under: comentarii si citate
Citesc cu placere,fiecare postare.Si in foarte multe aspecte,are dreptate.Mi-a placut expresia “amintirea iti confisca sau iti strica prezentul”.Trãind mereu in trecut,uiti sa mai traiesti prezentul si te temi de viitor.Frumos.Numai bine
Nu suntem vii decat in prezent…restul este iluzie si desertaciune…Octavian Paler a reusit mereu sa spuna totul atat de frumos, caci ne intra sub piele si ramane acolo…Adevarul si Octavian Paler.
Toate cele bune, Mariana!
@ Mariana, chiar dacă urarea vine cu o oarecare întârziere, o voi face: La Mulți Ani!
Este adevărat ceea ce ai spus, referitor la cuvintele scrise de Paler, dar nu în totalitate. Amintindu-ți trecutul îți îmbogățești prezentul, iar viitorul nu te mai amenință cu… uitarea. Multe lucruri importante, noi, românii, le uităm, parcă, prea repede (istoria, strămoșii, valorile naționale) ori ni le mai aducem aminte vag și, chiar și atunci cănd o facem, cu o oarecare ironie. Ultimele evenimente legate de manuscrisele lui Cioran, par mici copilării, pe langă “atenția” acordată din partea noastră lui Eminescu, Mihai Viteazu sau, mai aproape de zilele noastre, eroilor din 1989, celor care ne-au redat libertatea. Marele istoric Nicolae Iorga (atenționat și el, zilele trecute!) spunea că “Cine își uită propria istorie riscă să o repete.” Vorbele sale înseamnă mult, și vin să întregească și mai mult cuvintele lui Paler care, de altfel, adaugă: “Dar am priceput ca o primejdie inca si mai mare ne pandeste la polul opus si ca trebuie sa vad un simbol in intamplarea ca pe ulita pe care m-am nascut soarele rasare parca anume deasupra unui cimitir pentru a lumina intai memoria.”
@Flori… Suntem vii tot timpul, inclusiv în trecut, mai ales în el. Istoria noastră, strămoșii noștri trăiesc în noi, tot timpul, chiar dacă, pentru unii dintre noi, rămân îngropați în… indiferență și uitare.
@aleaN, asta e drama noastra, cu care murim de gat, ca desi “istoria noastra, stramosii nostri traiesc in noi, tot timpul”, nu invatam nimic, iar istoria se repeta…normal ar fi sa uitam totul, cu deferenta, si sa intrerupem odata aceasta structura repetitiva a istoriei.
@ Flori… Nu îmi închipuiam un altfel de comentariu din partea ta. Spui că e… normal să uităm totul, și cu respect, pe deasupra!! Poate că este drama ta, a unora dintre români, foarte puțini, sper, în niciun caz a celor mai mulți dintre noi. Cum poți spune aceste lucruri? Tocmai, că trebuie să nu uităm, să nu ne uităm înaintașii, să nu ne uităm morții, să nu ne uităm eroii, să nu ne uităm istoria. Altfel, vom fi morți, cu adevărat. Istoria, oricum, nu o poți opri, nu o poți întrerupe, dar poți învăța ceva din ea, dacă… ești în stare. Și, pentru că ești și un bun creștin, după părerea ta, uitarea și indiferența nu fac altceva decât să-ți omoare spiritul, iar acest lucru poate fi mai dramatic decât… “drama cu care murim de gât.”
@aleaN, nu vreau sa te contrazic, fiecare intelege lucrurile dupa mintea sa, dar adevarata intelegere nu se intampla in minte, ci ea se simte, cu sufletul.
Faci o mare confuzie, alaturand uitarea si indiferenta, ca fiind cauze ale mortii spiritului; indiferenta ucide spiritul, iar nu uitarea.
Eminescu a avut dreptate, ca intotdeauna:
“Incaput pe mana a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege”.
!!
@aleaN,
Unele zambete ascund, de multe ori, altceva decat ceea ce ar trebui. Fereste-te de ele. Stii, Galileo Galilei a spus odata ca: “Nu poti invata nimic pe nimeni; poti doar sa ajuti pe cineva sa se descopere.” Ce mare dreptate avea. Pe pamant sunt multe Flori folositoare, dar unele sunt buruieni, si nu dintre cele de leac.
Numai bine.
(# interesante si frumoase comentariile tale)
@Flori, intre uitare si indiferenta este o stransa legatura, si amandoua ucid sufletul. Chiar tu intretii, prin acest site, amintirea unui mare scriitor – O. Paler. Asta ar trebui sa-ti dea de gandit, cand raspunzi in replica acida la unele comentarii, de altfel, bine scrise. Nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta, spunea O. Paler, iar spiritele (a se citi, noi, oamenii) nu au viata decat amintindu-si trecutul, istoria, strabunii… (asa cum scrie si aleaN, mai sus)
Exista multe feluri de uitare, iar cea la care m-am referit eu este vechiul leac pentru mizeria umana ce s-a produs de-a lungul istoriei, din care nu am invatat nimic, si aici ma refer la popoare, fiindca din pacate istoria se repeta, si se repeta la nesfarsit, de parca ramane scrisa in noi insine, in inconstientul colectiv.
Dar uitarea defectelor proprii, da nastere la indrazneala, zicea Democrit.
Totusi, viata nu este posibila decat prin uitare; uitarea este si cel mai bun remediu pentru injurii, nu indiferenta, ci uitarea.
@Flori, nu stiu cate feluri de uitare cunosti tu? Eu stiu doar unul singur. Poate imi mai spui tu cateva, din curiozitate. Democrit a fost un filosof grec lipsit de Dumnezeu. De altfel, grecii erau politeisti. In filosofia greaca Democrit nu a fost foarte apreciat… Totusi, una din maximele lui – cu referire la contrele tale, fiiindca tot ai amintit de el – spune multe: “Cine contrazice din placere si face multe cuvinte, nu este incapabil sa invete ceva de folos”.
Eu nu le consider contre, ci polemici! Iar polemicile pot fi si cordiale! Mai ales cordiale!
Iulia, îți mulțumesc pentru aprecierile tale sincere. Sunt doar de partea Adevărului, și încerc, atât cât pot, să înțeleg lumea care mă înconjoară și minunile ei. Cred că putem învăța multe, împărtășindu-ne opiniile personale – legate de textele în cauză -, chiar contrare fiind, decât am face-o dacă ne-am alinia doar uneia singulare.
@Flori… putem să uităm tot, dacă vrei, dar să nu uităm că mai suntem oameni, și avem o credință – adusă, cu mult timp în urmă, pe aceste binecuvântate meleaguri, de Apostolul Andrei -, căci altfel nu ne-am diferenția cu ceva de animale, și asta ți-o spune chiar un biolog.
Seară frumoasă tuturor,
aleaN
aleaN, credinta nu se afla in minte, credinta o purtam in suflet. Chiar daca am uita tot ce am invatat, credinta care si-a facut casa in sufletele noastre ne va ghida in orice am face sau am zice. Si intr-adevar, numai dintr-o polemica se poate invata ceva, iar nu din consensul ideilor.
O seara frumoasa si voua si o duminica la fel!
@Flori, mă bucur că putem fi de acord, într-un târziu
(e trecut de miezul nopții)
@Iulia, e o greșeală în maxima lui Democrit, nu în ceea ce a afirmat el. Corect era, “Cine contrazice din placere si face multe cuvinte, este incapabil sa invete ceva de folos”.
Seară bună,
aleaN