Ştiu ce credeţi despre mine, le-am zis, dar vreţi să vă dau cea mai bună dovadă că nu sînt nebun? Ei bine, eu nu sînt în stare să urmez exemplul nebunilor lui Shakespeare care spun adevăruri, greu de suportat altfel, printre tumbe şi plecăciuni. Amintiţi-vă: îşi pun făină pe obraz şi ne avertizează că moartea dă tîrcoale. La nevoie, cu puţin efort, şi eu aş reuşi să fac nişte giumbuşlucuri. Dar altceva mă împiedică să semăn nebunilor lui Shakespeare. Nu pot să fac giumbuşlucuri şi, în acelaşi timp, să spun un adevăr, aici e buba. Nu pot să turui adevăruri printre tumbe şi plecăciuni. Dacă am făină pe obraz, mi se pune un nod în gît şi trebuie să devin flecar, să zic lucruri de mîntuială, să treacă timpul, pînă cînd, ieşind din scenă şi rămînînd singur în faţa oglinzii, pot plînge fără să mă vadă nimeni.

Şi mai e ceva, am adăugat. Ii admir pe nebunii lui Shakespeare, dar mi-a intrat în cap că adevărul nu poate dormi în haine de saltimbanc. Ar fi de ajuns ca el să devină privilegiul nebunilor pentru a fi compromis. Amestecat printre tumbe şi complicităţi, va fi spus fără urmări. Lumea va rîde în loc să se cutremure. De aceea îmi place să cred că măcar unul din bufonii care zic lucruri usturătoare speră, continuîndu-şi monologul, că spectatorii i-au văzut lacrima sub fard. Şi, cine ştie, cînd ajunge în culise, izbucneşte, poate, chiar în hohote cîteodată, sub privirile mirate ale valeţilor care încearcă să-l consoleze: “De ce plîngi? Regele a fost mulţumit”… Nu, vechii mei prieteni, ― i-am liniştit ― nu vă temeţi. Eu nu voi plînge. Cel mult aş putea scrie şi eu ca Erasm Elogiul nebuniei. Dar sper că nu-l bănuiţi şi pe Erasm că a fost nebun… - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate