Lauda irealitatii
” Sunt, totusi, dintre cei care se simt comod in irealitate, deoarece irealitatea e mai docila, ma asculta, ma menajaza, si pot s-o modelez dupa voia mea, pe cand realitatea e de atatea ori refractara, intransigenta sau chiar necrutatoare. In plus, in irealitate tot ce ai gresit poate fi mai usor suportat, erorile nu se platesc si uneori chiar te poti lauda cu ele, pe cand in realitate lucrurile se petrec de obicei cu totul altfel. E adevarat ca exista un mic inconvenient in faptul ca e greu sa te consolezi cu fericiri ireale. Si vin intotdeauna momente cand esti gata sa dai tot universul tau de himere peste care esti monarh absolut pentru o mansarda adevarata in care nu domnesti decat daca stii sa fii in acelasi timp si vasal. Dar sa nu fiu ingrat. Irealitatea a fost extrem de intelegatoare cu nevoile mele. Ea a fost totdeauna aproape de mine cand, in realitate, prietenii m-au parasit. Si cand nimeni nu mi-a intins mana, irealitatea mi-a oferit toate darurile. Ea nu mi-a refuzat nimic din ce i-am cerut. Am vrut sa ma visez Don Quijote, irealitatea m-a lasat sa ma visez Don Quijote. Am vrut sa-mi iau revanse iluzorii, mi-am luat revanse iluzorii. N-a existat un singur lucru pe care sa-l fi cerut irealitatii si pe care ea sa mi-l fi refuzat. Am cutreierat Spania, am ajuns la Polul Nord, adica peste tot acolo unde am dorit sa ajung si unde realitatea nu mi-a oferit nici o sansa. Am privit cum cumpana dreptatii sta in perfect echilibru. Am vazut cum nimeni nu-si face rau decat siesi si ca omul este, in orice imprejurare, visul surem al naturii. Singurul lucru care ma incurca e ca prea des n-am cui spune toate astea. Irealitatea nu ma poate ajuta oferindu-mi pe cineva care sa ma asculte. Acest lucru nu-l putem cere decat realitatii. Banuiesc ca tot de aceea irealitatea m-a indemnat uneori sa ascult voci imaginare.” ~Polemici cordiale
Filed under: comentarii si citate
Mintea este limitata, imaginatia inconjoara lumea;
o sa ziceti ca vin din nou cu o zicere de la Einstein dar, ce sa fac daca imi vin in minte?
Mintea este trecut, este tot ceea ce am acumulat in decursul vietii noastre, deci si norme de moraltate si conduita sociala si nu numai atat. Deci, este si normal ca mintea care este ratiune, intelect, realitate, sa ne judece, dar ea ne judeca numai prin prisma a ceea ce ea cunoaste.
Intelectul, este util in lume, si sistemul educational este o tehnica de a evita inima, cea care este sora buna cu irealitatea.
Oamenii de arta, a caror sensibilitate rasare din inima - pictorii, poetii, muzicienii, dansatorii, actorii - sunt cei irationali, irealisti.
Ei sunt creatori de mari frumuseti dar nimeni nu vrea ca odrasla lui sa se faca muzician, sau pictor, sau scriitor, sau dansator. Toti vrem ca fiii si fiicele noastre sa fie doctori, ingineri, economisti, oameni de stiinta, pentru ca aceste profesii renteaza. Celelalte meserii asa-zis irationale sunt periculoase, in acceptiunea celor mai multi dintre noi, ai putea sa ajungi cersetor practicandu-le.
Intelectul este de folos, nu putem nega acest lucru! Exista situatii - nu putine - cand ai nevoie de intelect, dar numai ca servitor, nu ca stapan. O persoana inteleapta este aceea care reuseste sa creeze armonie intre minte si inima, dar si instinct.
De aceea este bine sa nu ne opunem la nimic, caci opunandu-te la ceva, mintea creeaza cea mai discordanta situatie - exact cum zicea mai sus si Octavian Paler - si ea trebuie pusa la locul ei, in rolul de servitor al inimii, nu de stapan al ei. Caci ca servitor, mintea este de mare ajutor.
Irealitatea s-a transformat in “virtualul” internetului,unde toti avem libertatea sa ne credem altceva, ne putem ascunde linistiti in spatele unui nume oarecare, si sa triumfam glorios catre cucerirea vietii noastre…pana cand aflam dezamagiti ca ,cucerirea este un alt “virtual jucator” pe scena iluziilor si minciunilor permise…:))))Augusta ,numele de familie suna tare interesant si pompos….comentariile tale sunt super faine,deci ….poate ca esti o singuratica, ca eu sigur sunt.
Eu chiar sunt altceva, nu ma cred, Vali. Te inteleg perfect! Numele meu de familie este cat se poate de real! Este german, stramosul sotului meu a facut parte din cei care l-au servit indeaproape, venind in Romania cu regele Carol I de Hohenzollern la 1881. Bunicul sotului meu si-a schimbat numele in 1945 din cauza prigoanei comuniste, iar cu monitorul oficial din 1945, sotul meu si-a recuperat numele in anul 2000. E, uite ca v-am zis si istoria mea de familie… banala dar, pentru mine inseamna mult, pentru ca sunt fascinata de istorie si am nostalgia vremurilor apuse…sunt chiar anacronica.
Minciunile sunt permise oricand si oriunde, iar lumea este plina de mincinosi, dar cel mai grav este ca lumea e plina de ipocriti.
Iar singuratica sunt, ce-i drept, dar nu si singura!
Si ma bucur sincer sa aud ca cineva nu e singur. Insingurarea este benefica, nu si singuratatea; ea omoara sufletul celui care nu este pregatit sa o traiasca si sa profite de ea.