“Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii dobitoc sau poţi să te salvezi. Şi nu te poţi salva decât iubind pe cineva mai mult decât te iubeşti pe tine însuţi. Cel care nu iubeşte, care nu are un depozit profund de afectivitate, asumându-şi toate riscurile, e un fraier, un om care îşi pierde vremea. Dacă iubeşti pe cineva, nu poţi să fii tont. Iar dacă iubeşti pe cineva şi iubirea este împărtăşită, nu poţi să nu fii fericit.” (Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor).

De multe ori, prin ceea ce trăim în rutina zilnică, facem în aşa fel încât sufletul nostru să se îndepărteze tot mai mult de esenţa lui. Şi reuşim performanţa de a o face  cu atâta temeinicie încât adesea ajungem să uităm că cel mai mare miracol şi adevăr care ne este dat să îl descoperim în cadrul vieţii noastre este iubirea. “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler).

Există momente rare şi preţioase în care avem totuşi norocul să apară în viaţa noastră persoane care ne redeschid drumul către dimensiunea noastră intimă, cărora să putem să le adresăm chemarea “Vino, să pot regăsi drumul înspre mine” (Octavian Paler, Definiţia dragostei).  Persoane cu a căror gânduri şi fel de a fi ne putem identifica şi suntem pe aceiaşi lungime de undă. Oameni faţă de care avem puterea să lăsăm barierele jos şi care ne oferă cel mai adesea motivele pentru care să nu regretăm că trăim pe acest pământ. Făcând acest lucru, probabil că rişti foarte mult, te expui într-un mod care poate deveni extrem de dureros şi eşti foarte vunerabil, însă ce poate să fie mai frumos decât tipul acesta de încredere? În care să nu îţi fie teamă să simiţi şi să oferi, fără a încerca să obţii ceva în schimb?

“Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.” (Gabriel Liiceanu, Declaratie de iubire)

Filed under: comentarii si citate