Fiecare are sau poate avea un taur al său, care-l obligă să semene într-o privință cu toreadorii, chiar dacă nu știe nimic despre ei. Un toreador – îmi iau libertatea de a folosi acest cuvânt într-un sens larg – nu poartă obligatoriu un costum strălucitor și nu ține neapărat o sabie în mână. El poate, foarte bine, să se folosească de o mașină de scris (!), eventual o „Smith Corona” veche, prăpădită, obosită, care trebuie așezată uneori oblic pentru a funcționa, dar încă mai poate fi utilizată, ca armă, împotriva spaimei că timpul trece nemilos.

Și nu e absolută nevoie de o arenă gălăgioasă, în care să vuiască douăzeci de mii, treizeci de mii de spectatori, cu alguazili călări și sunete de trompetă în aerul de sărbătoare. E de ajuns și o cameră ticsită de cărți unde un scriitor se luptă cu îndoielile sale (care pot fi la fel de agresive ca un taur!) în prezența nimănui. În această arenă sui-generis, unde nu se aud decât zgomotele de pe stradă, foșnetul ploii și țăcănitul mașinii de scris, există câteva avantaje deloc neglijabile.

Toreadorul nu riscă, înfruntându-și taurul, să fie ucis. El are posibilitatea să ezite, să facă un pas înapoi, apoi altul (fără să i se reproșeze asta), să revină, să corecteze o stângăcie, să repare o greșeală. Nimeni nu-l vede, nu-l urmărește cu sufletul la gură când se luptă, nu-l silește să braveze dacă se teme, nu-l face să simtă răsuflarea fierbinte a destinului în ceafă, iar un pas greșit nu se plătește pe loc.

El poate amâna confruntarea când e obosit, poate cumpăni, poate renunța de o mie de ori, fără ca nimeni să afle, și tot de atâtea ori să o ia de la capăt. Dincolo de fereastră, în acest timp, nu se modifică nimic; aceeași plopi înnegriți de ploi, aceleași ziduri cu iederă uscată.

În schimb, taurul poate veni aici din orice ungher. Și poate fi orice: o teamă, plictiseala, o amintire, o îndoială, o derută. E un taur care nu omoară, dar e, poate, mai greu de răpus fiindcă el atacă uneori însăși voința de a învinge.

Viața ca o coridă - Un joc serios(18-fragment)

Fiecare avem taurul nostru, altul intotdeauna, iar pe masura ce ni-i invingem, se ridica altii mereu, gata de lupta, gata sa ne stoarca de puteri, de sperante, dar mai ales de fantasme. Realitatea noastra ultima este ca insusi taurii ne-au dat puterea de a invinge, dar numai dupa ce ni i-am acceptat ca fiind ai nostri…ai tuturor. Paradoxal este ca nimeni nu invinge, nimeni nu castiga, aflam doar ca nu atacandu-ne taurii dobandim pacea, si ca libertatea cu privire la orice, se obtine doar acceptand libertatea celorlalti. Si taurii au rolul lor…

Filed under: comentarii si citate