Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,

mai departe de dragoste, mai departe de mine,

mai departe de noi,

mai departe de cei care-am fost,

de cei care-am fi putut deveni.

Şi cursa continuă.

Cursa, din Poemele lui Octavian Paler

Asta e problema noastră, cea de toate zilele, aceasta cursa. Cursa continuă, dar cursa e o cursă, ca o trapă, în care cad cei ce, dormind, din al ei iureş se adapă. Mai mult, mai bine, mai civilizat, mai manierat, mai bun, mai, mai şi iar mai; tot mai.

Citeam deunăzi pe Facebook, pe pagina unui psiholog moldovean, care a scris chiar câteva cărţi, că “a venit timpul să creăm un nou cod care, ne va ajuta să ne discriminăm şi să ne identificăm mai uşor în societate, vom şti mai uşor care sunt de-ai noştri şi care nu.” Problema noastră e să ridicăm ziduri între oameni, nu sunt ele destule, zidurile ridicate de societate.

Concurăm unii cu alţii, şi nu încetăm să ne comparăm, căci din continua comparaţie rezultă această cursă infernală. Spre ce? poate spune cineva spre ce? spre fericire? spre împlinire? dar spre moarte, ce ziceţi?

Şi totuşi, putem muri în fiecare zi, lăsând cursa pentru alţii mai puţin cunoscători în ce se bagă, neştiind ce le aduce ea. Putem muri, căci abia aşa putem spune că trăim viaţa, acest dar dat nouă, nu spre risipire, în curse de tot felul. Căci cursele au o trăsătură comună: toate, dar toate te duc în viteză spre Nimic, şi nu mai ai timp să vezi, ori să simţi detaliile. Iar viaţa stă în detalii, şi detaliile sunt cele care îi conferă frumuseţe picturii, şi nu invers. Poţi avea o pictură făcută privind din avion, dar ea nu va însemna nimic; doar nişte pete de culoare, uneori ordonate şi frumos conturate; din avion nu se vede viaţa. Nu se poate vedea, ci doar bănui, cu mintea, cea plină de cunoaştere. Şi uite-aşa, ajungem – din nou – la eul detestabil, esenţa şi motorul cursei însăşi. O cursă în cerc. O trapă.

Filed under: poezii