Meduza. Privirea ce (poate) ucide

În pustiul Meduzei nu există scăpare şi nu există nici dragoste; şi, poate, ar trebui să spun: pentru că nu există dragoste…

În realitate, zeiţa a condamnat Meduza la o singurătate disperată şi iremediabilă. Privirea ei preface, ca şi timpul, totul în piatră şi nisip; în deşert. Şi cu cît se uită mai dezolată în jur, cu atît lumea e mai pustie. Dacă o floare răsare în vreme ce ea doarme, e de ajuns să deschidă pleoapele şi floarea va fi pietrificată. Meduza nu va vedea niciodată o floare adevărată, ci numai forma ei de piatră; după ce a devenit singurătate. Ea ucide lumea privind-o. Înainte de a o îmbrăţişa, o sugrumă. Şi apoi cu oroare constată că strînge în braţe numai cadavre de piatră. Ochii acţionează împotriva inimii ei. Îşi suprimă singură orice speranţă şi chiar paşii ei otrăvesc drumul pe care rătăceşte îngrozită; acest deşert se tîrăşte împreună cu Meduza, în vreme ce paşii ei trec bolnavi printr-o lume atît de pustie, încît se aud şi gîndurile acestei fiinţe înfricoşătoare care a fost odată o femeie frumoasă… (Mitologii subiective)

În aproape textele mitologice şi în toate, dar absolut toate ecranizările ori punerile în scenă pe care eu le-am văzut pînă acum, Meduza este înfăţişată ca o oroare vie, un monstru ce ucide tot cu privirea-i, un obstacol de neînvins, o încercare pentru dobîndirea a ceva… O Baba Cloanţa mitologică, o Talpa Iadului veche de cînd lumea, un coşmar pentru copiii, vai! număraţi, din păcate, ce mai citesc cuvinte şi istorii vechi, ca straşnică învăţătură şi pildă de luat aminte… O trecere iniţiatică, poate, pentru adulţii ce sîntem…

Acum că în majoritatea filmelor americăneşti (da, ştiu, am mai comentat despre aceste „creaţii”) trebuie musai un erou şi un pervers, adicătelea anti-eroul, un acel bun şi altul rău, iar în final izbîndeşte binele exact cu trei secunde înainte de a citi „The end”, a devenit o obişnuinţă, eu pot ignora asta. La fel ca în romane, cînd încep invariabil cu sfîrşitul, nu pentru a-l afla neapărat, dar pentru că acele cuvinte care încheie o carte spun totul despre întreagă scriitura, însă asta este o altă poveste.

Pentru prima dată, citind Mitologiile lui Octavian Paler, mi-am aşezat capul în palma stîngă şi, sprijinită într-un cot, am început a gîndi lucid şi obiectiv la Meduza… Dar dacă nu a fost vina ei şi nu a vrut defel asta? Sigur că vina era a mea din moment ce am perceput-o ca atare şi nu mi-am pus deloc la treabă măcar o părticică din acel zece la sută din creier ce-l folosim cu toţii… Sau majoritatea…

… Am fost frumoasă, dar ce importanţă mai are urîţenia mea pe lîngă ochii mei! Mi-a silă de cît am ucis. Şi mă trezesc gemînd de frică eu, care fără voia mea am devenit cea mai temuta dintre fiare… A trebuit să văd multe ca să-mi dau seama ce se întîmplă. În ochii celor pietrificaţi e o spaimă pe care numai singurătatea văzută de aproape o poate stîrni. Pentru că nu şerpii din părul meu, ştiu sigur, nu şerpii îi îngrozesc, ci ochii mei în care se cască o singurătate ce-i omoară. Le îngheaţă sîngele şi îi împietreşte. Blestemată fie clipa care mi-a scos-o în cale pe Atena… Zeii nu-şi dau seama cînd ucid. De aceea şi cînd fac bine sînt cruzi. Darmite o zeiţă furioasă şi răzbunătoare… […] Umblu cu speranţa că într-o zi voi întîlni pe cineva care să nu se înfricoşeze de mine şi de singurătatea mea. Dar aş implora-o în zadar pe Atena. Ochii ei vineţi nu cunosc mila. Nu mă pot apropia de nimic fără ca acel lucru să moară. Nu pot atinge nimic fără să prefac acel lucru în singurătate. Îmi port în mine drumul. Iar ochii pietrificaţi întorc asupra mea propria mea privire. Ea mă va omorî şi pe mine… (Mitologii subiective)

Dar dacă Perseu ar fi privit la Meduza cu iubire? Putea foarte bine a o face, pe Andromeda nu o văzuse încă şi cine ştie, poate că Atena nu prevăzuse în blestemul ei posibilitatea eliberării Meduzei din teribila-i soartă tocmai prin aceasta! Iubirea… Zarurile au fost aruncate însă demult iar rezultatul s-a materializat aidoma, Ceea ce era un blestem mai mare pentru Meduza decît pentru victimele ei.

Îmi cunosc însă destinul şi-l aştept pe Perseu. Mă voi preface că dorm lăsîndu-l să mă ucidă şi să se acopere de glorie ducînd cu el capul meu însîngerat. Numai de-aş putea închide ochii în clipa morţii… (Mitologii subiective)

De fiecare dată cînd citesc ori aud de Meduza, îmi aşez capul în palmă şi,  cu braţul sprijinit pe cotul stîng, regret că Perseu nu a fost capabil de atîta iubire pentru a o vedea cu adevărat pe Meduza… Şi cred că înlăuntrul meu îmi doresc să o văd, să-i pătrund singurătatea din ochi şi să îi povestesc cum că zeii au murit demult, sînt piatră deja şi nu din cauza ochilor ei ci, aşa ca toţi ceilalţi, datorită sufletului gol al Atenei, iar ea e liberă de-acum. Să îi spun că nu e singură. Să îi spun că o iubesc.

de Mirella

One Response to “Meduza. Privirea ce (poate) ucide”

  1. Zeii mitologici nu stiau ca iubirii i se raspunde cu iubire, si ca impietririi i se raspunde cu impietrire!? E mai usor pentru cei mai multi, inclusiv pentru zei – inventati de mintile oamenilor – sa condamne, decat sa iubeasca.

Leave a Reply