“(…) Cu atât mai curios e Tintoretto, care o ia înaintea istoriei. Zidurile pe care le vede el nu sînt încă atacate de aerul sărat, marea n-a început decât în culisele destinului lunga ei răzbunare, leii de aur încă sunt cocliţi, clopotele bazilicii San Marco anunţă reîntoarcerea din Orient a corăbilor pline de aur şi pietre preţioase şi nimic nu prevesteşte, în afară de neliniştea lui Tintoretto, că într-o zi pe aceste cheiuri nu vor mai forfoti decât romantici de ocazie.

Probabil, Tintoretto însuşi nu întelegea de ce era mânat de o adevarată patimă posesivă. Gurile rele ziceau că ataca suprafeţe imense fiindcă veneţienii plăteau pictura cu metrul pătrat, dar Tintoretto a dovedit că era în stare să lucreze şi fără plată, numai să fie lăsat să acopere câţi mai mulţi pereţi. Era mereu grăbit, convins că nu poţi deveni mare artist fără a-ţi istovi mâna în fiecare zi. De altfel, a fost supranumit ”furiosul” din pricina rapidităţii cu care picta, de parcă se temea să nu se sfârseaşcă lumea înainte de a spune el tot ce avea de spus. Desenul e nervos şi sinuos, iar fastul devine uneori tragic şi brutal, consumând kilograme de culoare.

Venus e tot frumoasă, dar de ce tocmai Ariadna îi aşeaza diadema pe cap? Pentru a ne sugera că şerpuirile din pictura lui Tintoretto pot fi meandrele labirintului? Apostoli care par gondolieri cu corpurile înclinate deasupra ramelor, bătrâni care au fixitatea privirii pictorului, femei care cântă într-un concert, dar fiecare ascultă parcă altă muzică, interioară, o tristeţe confuză şi o lumină ireală, semănând aceleia pe care o va folosi mai târziu cinematograful, sunt toate acestea din acelaşi secol cu Tiţian? Tiţian e majestuos şi senin. Tintoretto îşi strigă angoasa pe pereţi întregi. Nici unul dintre veneţieni n-a fost atât de lacom de spaţiu şi atât de nestăpânit. El face formele să se întindă ca o velă umflată de vânt. Trupurile devin dramatice, cresc în proporţii, pentru a combate, poate, o panică ascunsă, paradisul pluteşte parcă peste un infern de întrebări şi întelegem foarte bine de ce un fanatic al idealului clasic, ca Burckhardt, vorbeşte de ”nu ştiu ce asprime şi barbarie a sentimentului” la Tintoretto. Condotierii decad. Devin nişte batrâni lubrici care o pândesc pe Suzana când face baie. O muzică neagră începe să se audă în surdină, anuntându-l pe Rembrandt. O nelinişte din ce in ce mai vizibilă alungeşte figurile, anuntându-l pe El Greco. (…)” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)      

Filed under: comentarii si citate