“Cine a fost la Veneţia ştie. În vreme ce bei o cafea pe o terasă însorită, unde eşti singurul client, sau străbaţi, tot singur, potecile de piatră de pe marginea canalelor, te pomeneşti descoperind că nu întâmplător trupul a stat în centrul picturii veneţiene. În ciuda faptului că eşti ameţit de impresii şi de ispite culturale, laguna îţi exaltă simţurile şi cam tot ce ai citit despre Veneţia ţi se pare sărac, fad. Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poti afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri, prin palate auguste cu ziduri leproase, pentru că afară, la lumina să tânjeşti după ceva nedefinit şi să fii bântuit de regrete confuze. Asadar, cum ai trăit? Ai mâncat, ai alergat mânat de ambiţii mărunte, te-ai plâns că ai obosit şi ai luat apoi totul de la început? O, Doamne, fiziologie pură. În acest timp, viaţa a curs nemilos în carnea ta, în sângele tău, în eroarea ta. Juri să ţii minte revelaţiile Veneţiei, chiar dacă ştii că vei trăda aceste jurăminte după ce vei pleca şi privirea se intoarce la statuile coclite de vânt, la poduri, la apa care seamănă cu clopotele de bronz înverzit. Tristeţea e, aici, ea însăsi senzuală, te acaparează şi te învinge ca dragostea. Te trezeşti iubind porumbeii veneţieni, pentru că suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează, sau tăcerile în care întunericul şi aurul se amesteca la fel cum s-au amestecat în istoria Veneţiei fastul şi crima; într-un cuvânt, Veneţia, năpădită cum e de amintiri, resemnată ca marea în serile pustii de toamnă când vizitatorii sunt puţini şi gondolierii cântă ca să-şi ţină de urât. Nu mai eşti cel care a coborât pe chei, ieşind din gara. Te-ai schimbat. Bătrâna curtezană te-a fermecat cu ridurile ei, fardate vizibil, cu tristeţea ei senzuală şi mai ales cu dorinţa inăbuşită de a trăi incă. Sunt de ajuns o fereastră cu flori, un balcon de unde o fata tânără priveşte în zare sau un arbust izbucnind între ziduri, pentru ca să-ţi dai seama că Veneţia nu vrea să moară, că decadenţa n-a reusit să-i tulbure senzualitatea. Nimic nu e cast, inocent, aici. Nici măcar cerul. Totul are un fior vinovat de dragoste şi moarte. Melancolia devine un viciu banal. O perversitate colectivă. Istoria? “Signore e signiori, poftiţi, vă rog, în gondola. Vă voi duce să vedeţi pereţii pictaţi de Tintoretto, supranumit furiosul. Abia atunci veţi înţelege ce a îndrăznit să viseze Veneţia. (…) ” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)

Filed under: comentarii si citate