“Stratagema ? Boala ? Refugiu ? Ritual ? Drama ? Intelepciune ? Compromis ?

Niciodata n-am stiut sa numesc “fuga in limbaj” cu un singur cuvant. Dealtfel, lucrurile nu sunt deloc simple, ca in morala dubla a lui Machiavelli, sa zicem, unde nu poti sa fii curajos fara sa te temi si nu poti sa ajuti adevarul decat acceptand sa si minti. Iar problema pe care o ridica “fuga in limbaj” nu e numai literara, cu toate ca e si literara.

Ea a aparut in anumite conditii si nu intamplator. Limbajul nu s-a mai multumit atunci sa-si ajunga siesi, ci a declarat ritos: “Realitatea sunt eu !”. In consecinta, datoria realitatii a devenit limpede: sa semene vorbelor despre ea, sa urmeze vorbele, in felul in care in unele parti ale lumii femeia urmeaza, la cativa pasi, tacuta barbatul. Daca nu o facea, vina nu era a vorbelor, ci a realitatii care isi permitea sa nu fie de ajuns de supusa.

Si cum realitatea are adesea acest defect, de a nu fi de ajuns de supusa, solutia a venit aproape firesc. Ei bine, vorbele au aratat ca se si pot dispensa de realitate ! Ele pot exista deasuprea realitatii, sau alaturi de realitate, si altfel decat ea. Pot tine loc de realitate, daca realitatea nu e la inaltimea lor.

In acel moment, s-a vazut ca limbajul ofera avantaje fata de realitate. E mult mai comod, e ocrotitor si profitabil. Ceea ce in realitate nu se poate decat cu greu, cu rabdare si truda, in limbaj se poate obtine relativ usor cu o oarecare dexteritate ce tine, in fond, si de rutina. Descoperirea a uimit, apoi a provocat un adevarat exod. Din diferite parti si in diferite moduri, cei mai insetati sa nu piarda avantajele respective au pornit ” fuga in limbaj”, ca pe vremuri fuga dupa aur.

Si ca intotdeauna in astfel de exoduri, unii se dovedesc mai dotati. Pricep mai repede decat altii cum sa scurteze drumul spre tinta si cum sa se foloseasca de calitatile lor. Isi aduc aminte de povestea fatadelor lui Potemkin si de data asta nu mai zambesc. Au inteles ceea ce altadata i-a amuzat numai.

Astfel, pe langa dogmatismul elementar, au aparut la un moment dat si forme de dogmatism, ca sa zic asa, mai stilat. Scriitorul, care-si vazuse ingradita posibilitatea de a comunica, a descoperit atunci “fuga in limbaj” ca refugiu si ca remediu. Daca era imiedicat sa infrunte, cu fidelitate, realitatea, nimeni nu-l impiedica sa jongleze cu vorbele, fiecare dupa indemanarea lui, fiind tot mai raspandita parerea ca nu adevarul conteaza, ci abilitatea de a-l eluda. Ca atare, au proliferat focurile de artificii destinate nu sa lumineze realitatea, ci s-o eludeze cat mai frumos cu putinta.

Ca sa nu fiu inteles gresit, precizez ca nu ma refer aici la calofilie, la virtuozii metaforei, ci la acea varianta a “fugii in limbaj” care vrea sa faca nimicul sa cante si care, in “reportajul literar” mai ales, n-a produs doar “subliteratura”, ci “antiliteratura”. Ce altceva este o pagina scrisa cu convingerea ca nu viata e importanta, ci maiestria de a o ignora ? Cineva care s-a hotarat sa fuga in limbaj nu mai ia in serios decat vorbele. Dansul sacru al artei devine atunci un fel de pantomima desarta printre oglinzi in care orice ecou al vietii adevarate s-a stins.

Numai ca subterfugiul a sfarsit prin a deveni capacana. Pentru ca fuga in limbaj nu este atat de inocenta cum au crezut multi dintre noi la inceput. Ceea ce parea simpla ocolire a realitatii, pentru a scapa de constragerile incomode ale adevarului, s-a dovedit a fi un mod de a o trada. Eroarea a fost scump platita.

Dar am inteles oare totul din ea ? Trebuia sa intelegem, poate, in primul rand ca dogmatismul nu e mai putin steril cand e imbracat in haine de lux. E doar mai primejdios. Si ca dintre toate formele de dogmatism, cea mai rea e cea practicata cu talent. Din doua motive. Intai, pentru ca ea risipeste un talent, o valoare. Apoi, pentru ca ea creeaza aparente. Induce in eroare. Amageste, dupa ce se amageste. Pentru o clipa, ofera iluzia ca abilitatea poate triumfa asupra adevarului,  ca suprarealitatea vorbelor e o sansa si ca nu-ti trebuie decat indemanarea de a te folosi de ea. In vreme ce mediocrul fara talent nu risipeste ceea ce n-are si nu ameninta sa fie luat in serios de nimeni, dogmatismul practicat cu talent e ca o Fata Morgana. Te atrage in desert.

Imi aduc aminte din nou de nucii de piatra crescuti pe o coasta calcaroasa unde, odata cu seva, absorbisera in trunchiuri si cristale de calcar care-i pietrificasera cu timpul, prefacandu-i in statui infricosatoare. Cam asa se intampla, cred, si cu scriitorul talentat care se amageste ca poate rezista prin talent, ramanand cu radacinile infipte in abandonuri si dogme. Caci, treptat, el inlocuieste adevarul cu voluptatea sibarita a vorbelor, risipindu-si fortele pentru a renunta s-o inteleaga. Si astfel, devine ca o privighetoare de nisip.

Care nu e altceva decat nisipul, dar e mai trista decat nisipul.“~Polemici cordiale

Filed under: comentarii si citate