“Viaţa nu e o opera de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum arată o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. M-aş putea compara, eventual, cu o mica uzină de visuri. Numai că visurile mele n-au avut ambiţii practice. Şi au fost, cele mai multe, ori prea cuminţi, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu măreţe: să ajung la Polul Nord, să aflu “secretul secretelor” dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a văzut-o nimeni, sau să devin “om de lume”.

Mai ales “om de lume” mi-am dorit, cu stăruinţa să devin, deşi n-am avut harul necesar pentru asta. Sau, poate, tocmai de aceea. Cei care posedă harul farmecului în societate nu ştiu cât de penibile sunt eforturile de a-l suplini. Eu am reuşit să fac din ele chiar o dramă.

Mi-am zis mereu că explicaţia neputinţei de a deveni “om de lume” se afla în faptul că nu m-am cizelat la timp, nu mi-am dat osteneala să-mi însuşesc unele deprinderi care ţin de civilizaţie, deci se pot învăţa. În realitate, cauza e mai adâncă, probabil. Nu e suficient să cunoşti ce vin se potriveşte la o anumită mâncare sau ce flori se cade să dăruieşti în funcţie de situaţie. Există în mine ceva needucabil, cred. Un amestec de tristeţe, stângăcie şi rigiditate, m-au condamnat să văd în “mondenităţi” un chin, o corvoadă, o suferinţă, deşi, în singurătate, am tânjit mereu după ele.

Ar fi trebuit să-mi dau seama din capul locului, poate, că mă străduiam în zadar. La petrecerile pe care n-am avut inteligenţa sau prevederea să le ocolesc, mă mişcam ca un elefant printre porţelanuri, cum m-am ironizat eu însumi. Vorbeam fie prea tare, ca orice timid care ţine să demonstreze că nu e timid, fie prea serios, iar asta mă făcea şi mai neîndemânatic, şi mai greoi. Nestăpânind arta şuetelor, îmi era groază că plictisesc, că stric cheful celorlalţi. Şi reuşeam să mă inhib atât de bine încât nu mai găseam tonul nimerit, firesc, în discuţii.

Probabil, am avut o impresie mult prea bună despre resursele mele, dacă am insistat. Sau, poate, a fost mai puternică nevoia, dureroasă, de a mă opune singurătăţii ce-mi era destinată. Nu mi-a fost de ajuns să fiu un contemplativ, să iubesc pietrele înnegrite de lumină şi cerurile decolorate de căldură. Am vrut mai mult. Din pricina asta m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu şi mi-am detestat stângăciile (între altele, n-am ştiut niciodată ce să fac cu mâinile în public). Nu-mi place s-o recunosc, dar au existat momente în care aş fi dat orice pentru a fi mai dezinvolt, mai relaxat, în lume. Şi mi-a fost foarte greu să mă resemnez cu regrete. Regrete care, vorba lui Nietzsche, seamănă unor câini care mănâncă piatră (ah, ce extraordinară comparaţie !). Nu ştiu decât de la alţii ce este solidaritatea de grup, nu m-am priceput să-mi fac prieteni (excepţiile nu sunt meritul meu) şi m-aş găsi în mare dificultate dacă aş avea nevoie în miez de noapte să apelez la cineva.” (Deşertul pentru totdeauna).

Filed under: comentarii si citate