(Las Meninas)

Am intalnit in acest capitol din Polemici o problema care dateaza de multe sute de ani, problema “protocolului”. Maestrul Paler trage cortina, pentru cei nepriceputi,  printre care ma numar si eu, dezvaluindu-ne un principiu care il intalnim chiar si prin anii 1650. Principiul etichetei, despre el e vorba desi mie mi-ar place sa-l numesc mai degraba principiul oglinzii deoarece deseori suntem ceea ce vor altii. Punem etichete si in special respectam etichete.

“Judecat dupa toate datele biografice, Velazquez pare pictorul de curte prin excelenta. Si chiar s-a spus asta, aducandu-se in sprijin mai multe argumente : ca aproape intreaga viata si-a consumat-o la curte, ca a fost pictorul oficial al lui Filip al IV-lea, ca… dar sa nu mai insistam ; mai bine sa vedem in ce masura cei care aduc aceste argumente nu se grabesc.

Sigur, Velazquez nu era Goya, nu-si permitea sa picteze ironic pe majestatile lor. El dorea ca portretele sale sa placa. Nu radea pe ascuns ca don Francisco in timp ce facea reverente. Dar talentul i-a jucat o festa. Cum altfel sa-mi explic faptul ca infantii si damele se inabusa in vesmintele lor somptuoase ? Ciudat, Velazquez se smulge din servitutea conditiei sale de artist de curte chiar straduindu-se sa fie constiincios. El a vrut sa-i glorifice pe membrii familiei regale si a izbutit sa ne arate ca exista ceva mai puternic decat regii. Eticheta. Infantele, mai ales, par prizoniere in vesmintele lor stralucitoare. Bufonii se plimba pe scarile palatului in haine obisnuite, in schimb, pentru ceilalti, eticheta e necrutatoare, ca zeita Nemesis la greci. Pasii lor sunt numarati, gesturile sunt numarate, nimic nu e intamplator. Cu exceptia bufonilor nimeni nu e liber sa stea cum doreste. Trebuie sa respecte atitudinea pe care i-o impun eticheta si rangul. Micuta infanta Margarita e datoare sa fie la fel de rigida ca regina Maria Anna de Austria. Si nimeni, in aceste panze, nu se imbraca dupa pofta inimii. Toti fac ceea ce trebuie sa faca. Se aseaza in fata pictorului in atitudini studiate si isi ascund cat pot adevaratele ganduri. Incat iti vine sa exclami : “Sarmanii regi, sunt victimele propriei lor puteri”. De cate ori ma uit la infantele lui Velazquez, ma cuprinde mila de ele. Ultima servitoare din palat e mai libera in miscari decat aceste biete infante care trebuie sa suporte calvarul atator reguli si care abia mai pot respira in rochiile lor fastuoase. Normal ca nici una din ele nu zambeste. Zambetul e indeobste un semn de libertate, or ele nu-si pot permite asta. Nu se pot nici macar stramba ca le strange corsajul. Nu le ingaduie eticheta. Un anumit stoicism e, se pare, pedeapsa suveranilor, chiar a celor straini de orice preocupari filosofice.

Sa-i lasam prin urmare sa-si suporte luxul si puterea si sa privim mai atent la bufonii lui Velazquez.

Dar, vai, nici bufonii acestia nu sunt liberi ! Ei se pot aseza in ce pozitie vor, se pot imbraca asa cum doresc  si pot face din cand in cand tumbe. In scimb, sunt nevoiti sa taca. Te privesc cu ochii goi si nu stii daca te vad sau nu-ti dau nici o atentie. Rolul bufonilor la toate curtile a fost, se stie, unul singur. Sa-i amuze pe stapanii lor, sa le alunge plictiseala, sa coboare filosofia la conditia de paiata, pentru ca ea sa distreze in loc sa tulbure. Dar eticheta care cere ca aceasta sa nu se intample oricand si oricum. Spre deosebire de Shakespeare, Velazquez, le impune, prin urmare, bufonilor sa taca ; sau daca ii face sa rada, face ca rasul lor sa para idiot si absent, pentru ca nu cumva regele sa-si inchipuie ca bufonii rad chiar de el.

Dar ce inseamna asta altceva decat ca, de fapt, nimeni nu e cu adevarat liber de servituti la o curte ? Nici regii, nici bufonii. Exista o eticheta pe care trebuie sa o respecte si unii si altii… In plus, bufonii lui Velazquez au inteles, se pare, ca spunand lucruri prea inteligente si-ar deranja suveranii. De aceea, prefera tacerea. “

Filed under: comentarii si citate