“Cine a fost la Venetia stie. In vreme ce bei o cafea pe o terasa insorita, unde esti singurul client, sau strabati, tot singur, potecile de piatra de pe marginea canalelor, te pomenesti descoperind ca nu intamplator trupul a stat in centrul picturii venetiene. In ciuda faptului ca esti ametit de impresii si de ispite culturale, laguna iti exalta simturile si cam tot ce ai citit despre Venetia ti se pare sarac, fad. Constati ca sunt o multime de lucruri pe care nu le poti afla decat aici, in acesta combinatie de realitate si irealitate care-ti restituie in oglinzi propria imagine imbatranita cu cateva veacuri, prin palate auguste cu ziduri leproase, pentru ca afara, la lumina sa tanjesti dupa ceva nedefinit si sa fii bantuit de regrete confuze. Asadar, cum ai trait? Ai mancat, ai alergat manat de ambitii marunte, te-ai plans ca ai obosit si ai luat apoi totul de la inceput? O, Doamne, fiziologie pura. In acest timp, viata a curs nemilos in carnea ta, in sangele tau, in eroarea ta. Juri sa tii minte revelatiile Venetiei, chiar daca stii ca vei trada aceste juraminte dupa ce vei pleca si privirea se intoarce la statuile coclite de vant, la poduri, la apa care seamana cu clopotele de bronz inverzit. Tristetea e, aici, ea insasi senzuala, te acapareaza si te invinge ca dragostea. Te trezesti iubind porumbeii venetieni, pentru ca sufera de o boala misterioasa care ii ucide si ii imputineaza, sau tacerile in care intunericul si aurul se amesteca la fel cum s-au amestecat in istoria Venetiei fastul si crima; intr-un cuvant, Venetia, napadita cum e de amintiri, resemnata ca marea in serile pustii de toamna cand vizitatorii sunt putini si gondolierii canta ca sa-si tina de urat. Nu mai esti cel care a coborat pe chei, iesind din gara. Te-ai schimbat. Batrana curtezana te-a fermecat cu ridurile ei, fardate vizibil, cu tristetea ei senzuala si mai ales cu dorinta inabusita de a trai inca. Sunt de ajuns o fereastra cu flori, un balcon de unde o fata tanara priveste in zare sau un arbust izbucnind intre ziduri, pentru ca sa-ti dai seama ca Venetia nu vrea sa moara, ca decadenta n-a reusit sa-i tulbure senzualitatea. Nimic nu e cast, inocent, aici. Nici macar cerul. Totul are un fior vinovat de dragoste si moarte. Melancolia devine un viciu banal. O perversitate colectiva. Istoria ? “Signore e signiori, poftiti, va rog, in gondola. Va voi duce sa vedeti peretii pictati de Tintoretto, supranumit furiosul. Abia atunci veti intelege ce a indraznit sa viseze Venetia. (…) ” (Un muzeu in labirint - Istorie subiectiva a autoportretului)

Filed under: comentarii si citate