Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască.
Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deşert, în Egipt, şi n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuşii-gălbui, de nisip pe care nu creşteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deşert şi m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit şi m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaţia şi panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate şi beduini cu faţa acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deşert, creator de iluzii la tot pasul. Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi¬nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.
Probabil, în legătură cu asta aş avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziţie, cum te naşti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră. – Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate