“Adevarul, domnilor, e ca nu sunt un rastignit cum mi-a placut sa cred si cum am spus-o chiar. Sau, daca vreti m-am nascut gata rastignit. Am venit pe lume avand in carnea palmelor cuie. Lumea n-a facut decat sa mi le bata mai tare.

De aceea si frica mea ambigua. Undeva la jumatatea fricii m-am revoltat mereu si am ridicat fruntea din tarana. Pana atunci sobolan, aveam dintr-odata gust sa devin martir . Invingeam sobolanul din mine, dar fara sa-i zdrobesc capul. Pentru ca in clipa cand trebuia sa-mi asum intreg riscul curajului meu, cand eram gata sa merit aureola de sfant care nu se teme de nimic in afara de Dumnezeu, deodata renastea sobolanul. Imi era iarasi frica.

Aici in gara, ma culc uneori sfant si ma trezesc sobolan. Cum deschid ochii, ma sperii de singuratatea din jur. Si cand va ganditi ca sunt destui care vorbesc despre taria de a te retrage intr-o grota, de a te hrani cu ierburi si de a dormi pe piatra goala! Poate unii sunt in stare, dar cei mai multi palavragesc despre lucruri pe care nu le cunosc. Nu, domnilor, eu nu cred in pustiu. Cred in dumneavoastra.

Cel putin profetii au o scuza. Ei nu au nevoie sa discute. Vor sa proclame fara sa fie contrazisi. Pustiul ii ajuta sa uite ca orice obiectie li s-ar putea aduce si sa-si faca o educatie spartana a monologului. Dar cei care, ca sa para interesanti, tin prelegeri despre filosofia grotelor ce scuza au? Eu cred ca trebuie sa vorbim despre singuratate, macar pentru a o deosebi de pustiu. Singuratatea te inabusa. In schimb, pustiul te digera ca un sarpe boa. Intai te inghite si pe urma te digera incet. Eu eram prea tanar si necopt la minte cand am vrut sa ma fac pustnic, ca sa stiu asta.”~ Vata pe un peron

Filed under: comentarii si citate