Iata si un joc pentru o duminica rece de ianuarie, pentru o zi in care multi dintre noi prefera sa vada lumea stand pe un scaunel, in fata butoiului. Premizele sufera unele modificari atunci cand e vorba de “nebunul Diogene, cel care observa monstruozitatea lumii prin minusculul orificiu al aceluiasi recipient pe care l-am amintit. De ce sa te retragi intr-un spatiu atat de restrans? E nevoie de intimitate pentru a putea analiza, sau pur si simplu animalul ce doarme in fiecare dintre noi are nevoie de protectie? Lucian Blaga spunea (aprox.) ca “tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.” Jocul acesta al lui Octavian Paler ni-l prezinta pe Diogene despuiat de legenda, il face sa sara intr-un picior si sa practice un tip de tontoroi descriptiv fara de care l-am cunoaste mai putin. Diogene alege butoiul si-si traieste noptile cu un felinar inauntru. Nu pare atat de extravagant pe cat ne-a fost prezentat pana acum. Paler ni-l “povesteste” pe Diogene intr-o alta lumina: “Singuratatea lui nu e limitata, flamanda, izvoraste din nevoia de a exista nu contra altora, ci alaturi de altii.” De ce m-am oprit astazi la Diogene si la gestul lui de fronda? Eu, in prima instanta, l-am perceput astfel. Ca un refuz de a continua sa se loveasca de “intemperiile” cauzate de oameni. Dar exista si un alt reflector, care m-a facut sa-l vad si in alta ipostaza.

 

“… daca vrea sa traiasca intr-un butoi, foarte bine, n-are decat, dar de ce tine sa-si aseze butoiul chiar in mijlocul unei piete publice? Subtextul reprosurilor e limpede: Diogene ii deranjeaza astfel pe ceilalti si, in plus, e inconsecvent; sa se duca, cu butoiul lui, intr-un loc unde nu incurca pe nimeni si unde nu risca sa fie invinuit ca ar cauta doar o ieftina publicitate… Asa e, singuratatea nu e o binefacere. Ea iti cere mereu sacrificii. Iti ia inainte de a-ti darui… Ceea ce face el nu e, dupa parerea mea, un capriciu. El are nevoie si de butoiul sau si de piata publica. deoarece are nevoie si de sine si de lume. Si nu pe rand, ci in acelasi timp. Intr-o forma simpla, atat de simpla incat unii nici n-o inteleg. Diogene ne atrage atentia ca adevarata cunoastere de sine nu are loc in afara lumii, ci in mijlocul ei, nu e o renuntare la viata, ci o incordata cautare a izvoarelor ei. – (“Butoiul lui Diogene” – “Rugati-va sa nu va creasca aripi”)

 

Acum, fiecare dintre noi ar trebui sa-si aleaga un butoi. Mai mic sau mai incapator. In functie de asteptari. Si de rabdarea pe care o poate avea fiecare in incercarea de a intelege micimea si mizeria celor care, intamplator sau nu, ne sunt aproape si zambesc intelegator ca, mai apoi, sa hlizeasca-n hohote in lipsa noastra. Depinde de fiecare daca va dori, macar pentru cateva momente, sa practice acest joc: al “autoinchiderii” intr-un spatiu stramt, dar intim si linistit, pentru a putea observa mai bine tot ce ne inconjoara. Iar Diogene, cu felinarul sau, din butoiul aflat in mijlocul pietii, nu poate fi decat un bun exemplu. O saptamana placuta…

 

Filed under: comentarii si citate