E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș.  Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decât a vorbit. De câte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi toata viața. Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine.

Dar ce se cuvine? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. […] Am intrat târziu într-o sală de concert și, lipsit de măsură, câțiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat picupul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o, totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii și golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri din vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Fiindcă nu mai am demult candoarea cu care m-am dus odinioară să-mi lipesc limba de un zăvor înghețat și totuși există moment în care sunt gata să spun, ca Emerson: “Fiecare zid e o ușă”.

În cele din urmă, după eforturi penibile, am izbutit să nu mai fiu, decât involuntar, ipocrit cu mine. S-ar cuveni să fac și pasul următor. Să nu mai fiu ipocrit în nici o împrejurare. Dar îmi lipsește tăria, dacă de tărie e vorba, de a mă folosi în relațiile cu ceilalți de o sinceritate care să meargă până la prostie și grosolănie. Nu reușesc să fiu sincer până la capăt, fără să mă intereseze cât îmi va dăuna mie sau cât i-ar jigni pe alții sinceritatea mea. Îmi place, nu-mi place, nu spun tot ce gândesc și nu gândesc tot ce spun, fac diplomație zilnic, mă folosesc de fraze ceremonioase în situații când n-aș vrea decât să-mi văd de drum, debitez complimente de rutină, în care nu cred, dau explicații de circumstanță, despre care sunt sigur că nu sunt crezute, pun în cumpănă oportunitatea unor mărturisiri și adesea renunț.

Sunt onest în sensul că sunt cât mai onest cu putință, dar am rămas un om de răspântie, care n-are forța să-și înăbușe slăbiciunile; reușește doar să și le vadă și să nu le considere altceva decât sunt. Sau, mai știi? Adevărurile cele mai clare s-ar putea să fie cele mai greu de însușit. Să continui? Se cuvenea să am mulți prieteni. Nu m-am priceput, se pare, decât să-i pierd. Am de la ardeleni un anumit respect pentru rigoare, pentru lucrul făcut serios, dar sunt mai subiectiv  decât alțși ardeleni și mai puțin chibzuit. S-ar cuveni să am un program precis de lucru, să mă așez la masă la o anumită ora și să mă ridic, de asemenea, la o anumită oră, mulțumit că mi-am sporit, ca păianjenii, pânza. Nu am un asemenea program, iar cât privește mulțumirea…utilizez tot mai multe cuvinte pentru a constata câte lucruri rămân în afara lor.

Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional pricepe fragmentar, între anumite limite, viața să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți, în aceeași măsură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexpiabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa lui sceptică. Poate că existența “celuilalt” este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. […] Doresc mai mult decât fărâmiturile pe care mi le poate oferi clipa. Doresc chiar pâinea din care s-au desprins fărâmiturile.

Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni. Mă plasez prost, inoportun și pierd astfel șansa plenitudinii, a mulțumirilor fără fisură. Un exemplu e chiar felul cum văd munca mea de scriitor. Se poate spune, fără teama de a exagera, că această meserie pe care ești liber s-o alegi sau nu, dar după ce ai ales-o îți impune legile ei, e plină de riscuri.

Stai aproape o noapte să rotunjești o frază și după aceea un cititor grăbit sare peste pagina respectivă. Dacă întâmplător îl vezi, suferi. Nici măcar n-a observat strădania ta! Dar ce să-i reproșezi? El are dreptul să-ți arunce cartea la coș. Nu te-a silit el să stai noaptea, nedormit. Tu ai vrut-o. Și important în această meserie nu e efortul, ci rezultatul. Trebuie să te obișnuiești să-ți suporți dezamăgirile la fel cum îți suporți îndoielile. În plus, nimeni în lumea aceasta nu te poate asigura că eforturile tale nu sunt zadarnice, nu te poate consola: nu-i nimic, după atâtea obstacole peste care trebuie să treci, vei avea cel puțin satisfacția să constați că ai obținut ceva. Ceva? Un morman de scamă? Chiar cărțile cele mai bune sunt în primejdie în fața timpului. El trece noaptea prin biblioteci și încearcă, ironic, hârtia cărților. Se sfărâmă? Nu încă. Va reveni, va reveni. Cum să te lupți cu un monstru atât de răbdător? Și, apoi, nu ești grăbit, ridicol, cu asemenea griji? Poate că, inițial, pe hârtia intactă, cartea ta n-are nici o valoare. “Nu există decât o soluție radicală” ziceai, râzând și aprinzând chibritul.

Ies din impas, spunându-mi: e important, totuși, să poți vorbi despre îndoielile tale cu același limbaj cu care vorbești despre certitudini, să înțelegi că temerile nu te împuținează, ci te sporesc, te ajută să desparți ceea ce dorești de ceea ce refuzi! În fond, logica după care Goebbels simțea nevoia să scoată pistolul de câte ori auzea cuvântul “cultură” nu e deloc complicată. Ceea ce vroia să împuște ministrul propagandei în Reichul nazist era, probabil, reflexul culturii de a pune mereu întrebări, smerenia și orgoliul de a întreba, suspecte tuturor dictaturilor și inchizțiilor. În Grecia antică, inchizitorii ar fi vânat metodic, fără milă, sfincșii ca să scape de o neliniște interogativă care, însă, unui artist îi e indispensabilă, deoarece numai după ce ai aflat că gloria vieții stă în infinita ei diversitate, în multipla ei frumusețe, deci în inevitabila ei curgere, înțelegi că iubirea nu e facultativă. Trebuie să crezi în ceva adânc pentru a consimți, cât de cât calm, că totul e relativ, împăcând astfel ceea ce pare de neîmpăcat. Un scriitor care n-ar ezita niciodată, care n-ar simți nici o strângere de inimă când începe o carte sau o sfârșește, s-ar găsi într-un grav pericol. Unul care n-ar suferi pentru nimic, fiindcă nu iubește nimic, ar însemna, așa gândesc eu, că nici măcar nu s-a născut ca artist. […]

Viața ca o coridă – Dincolo de Rubicon (21-fragment)

Filed under: comentarii si citate