Probabil, am avut o impresie mult prea bună despre resursele mele, dacă am insistat. Sau, poate, a fost mai puternică nevoia, dureroasă, de a mă opune singurătăţii ce-mi era destinată. Nu mi-a fost de ajuns să fiu un contemplativ, să iubesc pietrele înnegrite de lumină şi cerurile decolorate de căldură. Am vrut mai mult. Din pricina asta m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu şi mi-am detestat stângăciile (între altele, n-am ştiut niciodată ce să fac cu mâinile în public). Nu-mi place s-o recunosc, dar au existat momente în care aş fi dat orice pentru a fi mai dezinvolt, mai relaxat, în lume. Şi mi-a fost foarte greu să mă resemnez cu regrete. Regrete care, vorba lui Nietzsche, seamănă unor câini care mănâncă piatră (ah, ce extraordinară comparaţie!). Nu ştiu decât de la alţii ce este solidaritatea unui grup, nu m-am priceput să-mi fac prieteni (excepţiile nu sunt meritul meu) şi m-aş găsi în mare dificultate dacă aş avea nevoie în miez de noapte să apelez la cineva. – Desertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate