“Nopţile, când imi amintesc iarăşi de noi,

totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,

îmbraţişaţi sub ghilotina mereu,

totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,

hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,

totdeauna ca în prima noapte a lumii

şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,

totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare

şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii

fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,

totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,

totdeauna despărţirile,

totdeauna dragostea noastră ameninţată de alţii

şi de noi înşine,

totdeauna sub acest soare negru

care ne luminează, când se ating, mâinile,

totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre

vor ajunge la capătul dragostei noastre

şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim

dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,

dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.

Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,

Ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă

şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră

va muri nu din pricina nopţii

ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.”

Ar fi fost mare păcat să ştirbesc din frumuseţea poemului şi să transcriu doar un citat. Această cutremurătoare dovadă a iubirii…

Şi totuşi, există atât de mulţi oameni sceptici care preferă iluziei, blazarea, ca şi cum aceasta din urmă ar clădi ceva monumental. Nicio îndoială nu trebuie să transforme gesturile noastre în nisip, fiindcă omul este cu atât mai măreţ cu cât se transformă în încăpăţânatul care speră în imposibil.

Dacă lumea aceasta are vreun sens, el stă zidit în speranţă. Cu atât mai mult cu cât iubeşti viaţa. Cum să ridici din umeri ? Dacă iluzia luptă cu mâinile goale, ea nu uită să se opună îndoileii şi refuză consolarea.

Ştim că nu putem face nimic împotriva morţii, dar trebuie să facem mai mult în favoarea speranţei.

Filed under: comentarii si citate