Nu pot rezista tentatiei de a reveni cu un fragment, sau fragmente din Apararea lui Galilei deoarece dialogul acestei carti este revelator si totodata simbolic. Cred ca ‘Viata pe un peron’ si ‘Apararea lui Galilei’ sunt de-a dreptul coplesitoare datorita adevarului din trecut si, poate, din prezent. Libertatea cred ca este unul dintre adevarurile existentiale care au suferit mici sau mari modificari in scurta noastra istorie  de cateva mii de ani. In ce masura suntem liberi…sau daca suntem liberi doar in interiorul sau in exteriorul unui zid… E posibila o fericire fara o libertate a gandirii, a ratiunii ?

“-Eu unul pot sa motivez de ce sunt aici, de ce cutreier aceste coline si de ce iubesc soarele care ma incalzeste sau iarba in care ma culc. Chiar daca am abjurat, am fost acolo si le-am vazut ochii, am simtit frigul si rugul, nu mai lipsea decat sa fiu imbrancit de pe el. Si tot eu sunt vinovat?

-Vina ta, Galilei, nu e numai aceea de a fi abjurat.

-Ce pacate imi mai atribuie lumea ?

-Nu te-ai opus in nici un fel filosofiei calailor. Nu le-ai opus o alta morala.

-Dar filosofia lor este rugul. Eu m-am impotrivit rugului.

-Dezvinovatindu-te.

-Si ce trebuia sa fac ?

-Sa contesti rugul ca mod de a gandi. Daca Roma s-a umplut de cadavre in timpul lui Caligula, a fost pentru ca ea a acceptat morala crimei. Altfel, n-ar fi fost posibil ca un imparat sa ceara senatorilor sa-i sarute picioarele si sa-i aleaga calul consul. Nici ca el sa inchida granarele, decaretand foamea obligatorie, sau dintr-un capriciu, pentru ca intr-o zi nu-i placea cum ii statea cuiva capul pe umeri, sa omoare… Tuturor acestori orori ce le-a opus Roma ?

-Caligula a fost injunghiat.

-Moartea nu tine locul unei morale cu ajutorul careia sa poti lupta eficace impotriva crimei.

-Eu nu stiu sa lupt impotriva crimei. Nu suport sangele.

-Dar trebuie sa suporti adevarul. Si consecintele adevarului, Galilei.

-S-ar zice ca de acum inainte am dreptul mai mult la amintiri decat la iluzii. Totusi, nu vreau sa ma desprind de remuscari. Prefer sa caut ceea ce ma sprijina in nevoia mea de impacare cu lumea.

-Cu lumea, Galilei, dar nu cu cei a caror morala ucide.

-Dupa ce-am suferit creand pe Dumnezeu, am rastignit un om ca sa-i dam o morala cerului.

-Nu la cer ma gandeam, ci la faptul ca o Inchizitie sau un Nero reprezinta o anomalie careia trebuie sa-i opui o idee, nu numai singuratatea…

-Cei care au abjurat au ramas de obicei singuri… Dar nu ma va convinge nimeni ca adevarul ne invata exclusiv sa devenim victime. Cata vreme traiesc si sunt in stare sa urasc rugurile, voi crede ca am facut ceea ce era necesar.

-Sa abjuri?

-Nu, sa iubesc cu deznadejde ceea ce e viu si sa detest moartea si Inchizitia. Cel caruia ii e indiferent daca va trai nu are nevoie de curaj. In schimb, eu ma tem sa nu strivesc lumina sub pasi. Cu ajutorul ei despart ce iubesc de ceea ce apartine Inchizitiei. Ca sa ma apar de orice duplicitate. Am invatat din cosmarurile mele cat costa echivocul. “Abjuri, Galilei ?”, ma intrebau in vis inchizitorii. “Abjur, am mormait eu, abjur pentru ca vreau sa plec, sa fiu liber.” Unul, care avea cap de sarpe. si-l legana mereu deasupra mesei si a inceput sa rada cu sughituri… “Bine, Galilei, abjura si vei fi liber…” Dupa cateva clipe, probabil abjurasem, eram afara. Si tot mergand eu, m-am izbit de un zid. Am luat-o de-a lungul lui si am nimerit afara din cetate, intr-un pustiu, unde m-am culcat ca sa-mi treaca sila. Cand m-am trezit, soarele dogorea nemilos si tot trupul meu ardea ca o rana. M-am  sculat si am vrut sa pornesc spre colinele care se vedeau in zare, dar m-am izbit de acelasi zid. Am mers pana mi-am insangerat picioarele prin nisipul fierbinte, uitandu-ma la maslinii si chiparosii care se leganau umbrosi dincolo de zid, si deodata am observat ca acest zid se inalta putin inaintea mea, pe unde mergeam eu. Sclavi cu trupurile scaldate de sudoare il ridicau, biciuiti tot timpul de inchizitorii care ma judecasera. Cel cu capul de sarpe mi-a strigat peste zid: “Nu mai alerga, Galilei. Pana sa ajungi tu la capatul zidului, intreg pamantul va fi incercuit. Dar noi te lasam liber, nu vei fi inchis intre aceste ziduri.” Si iarasi incepu sa rada cu sughituri, dupa care i-am auzit din nou glasul: “Nu esti curios, Galilei, sa stii ce canta sclavii care ridica in calea ta acest zid ?” Intr-adevar, se auzea un cantec trist, pe care-l crezusem un geamat al vantului. Nu cantau decat aceleasi cuvinte, repetate ca o obsesie, intr-un fel chinuit si monoton: “Pamantul nu se invarteste”… Apoi au tacut. “Gata, Galilei, am auzit vocea ascutita a inchizitorului, acum zidul a fost inchis. De-acum nu te va mai tulbura nimeni in desertul tau…”

-Am avut dreptate, deci, scopul Inchizitiei nu era neaparat acela de a te omora, ci sa ramai singur. ” ~Apararea lui Galilei

Filed under: comentarii si citate