“Dar nu mă mai pot înscrie într-o asemenea ligă de idealizare a omului. E prea târziu. Am aflat prea multe. Şi n-am răbdare, nici timp să le înşir. Într-o zi, eram la o prietenă a cărei fetiţă dădea râme puilor. Venind fetiţa acasă, bunica i-a spus că puii se pot îneca mâncând râme, fiind încă mici. Fetiţa a întrebat: “Ce să fac atunci?”. Cineva i-a propus să taie râmele în mai multe părţi. Dar altul a protestat: “Se poate? Asta e cruzime!”. 

Cum vedeţi, domnule, lumea nu e de piatră, ea protestează imediat, indignată, când râmele sunt tăiate înainte de a fi înghiţite. N-o deranjează prea mult că un om va fi împuşcat, cu condiţia ca nu cumva, înainte de execuţie, frizerul să-i ciopârţească obrazul cu briciul. Cam aşa arată şi morala secolului nostru. Preferăm ca victimele să fie ucise decent. Fără să ni se arate capul. Altădată se strângeau cu miile în jurul eşafodului sau butucului, aşteptând să li se arate capul celui omorât, ca pe un trofeu, şi izbucneau atunci urale sau hohote de râs. Vai, ce cruzime, ne spunem. Cum au putut oamenii să fie astfel? Nu, acum nimeni nu mai procedează aşa. Treburile astea se fac cu discreţie, fără spectatori, fără martori. Aflam doar că unii au fost trecuţi în lumea drepţilor în timp ce noi dormeam sau mâncam sau ne iubeam. Asta da, e decent. Nu mai suntem provocaţi să ne întoarcem maţele pe dos. Am fost scutiţi de un spectacol neplăcut. Unde mai pui că în felul acesta se scuteşte o mare pierdere de vreme, ceea ce, având în vedere că timpul costă, nu e chiar un fleac. Pe vremuri, vă daţi seama, trebuia totuşi o întreagă regie. Să aduni mulţimea, să asiguri ordinea, ca nu cumva vreun zănatec să sară în sprijinul celui condamnat, să-l ajute să fugă. Mă rog, multe se pot întâmpla într-o asemenea zi. Pe urma şi călăul. Dacă îl vede lumea, trebuie să urmeze şi el anumite reguli, să respecte un ritual, chiar dacă asta lungeşte execuţia şi chinurile condamnatului. Nu-i poate decepţiona pe cei strânşi să asiste la execuţie. Dacă oamenii au venit, trebuie să li se ofere ceva, nu se poate termina totul cum ai bate din palme. Altfel, organizatorii ar risca să fie huiduiţi. Lumea trebuie să fie întărâtată de aşteptare, şi abia atunci să fie adus, purtat de funie ca o vită, cel condamnat. Care şi el se simte dator să lase o impresie bună. A, nu, toate acestea nu cadrau cu secolul XX. Secolul nostru n-are timp de prostii. N-are timp să aştepte când ucide. El ucide repede, igienic şi fară martori pentru că, între altele, s-a văzut în situaţia de a face faţă mai multor victime decât în alte secole. În felul acesta gropile comune pot fi umplute mai uşor. Nu se face nici atâta zarvă, nu se pierde nici timp şi e respectată şi siesta oamenilor. Ei se pot odihni, îşi pot vedea de treburi. Pot dormi liniştiţi. Şi doar la un ceai, dimineaţa, luând ziarul vor afla. Asta în cazul cel mai bun. Pentru că s-ar putea ca în dimineaţa respectivă mulţi să fie grăbiţi, să plece fără să citească ziarul, ori să fie prost dispuşi…

Vedeţi, domnule, aştia sunt oamenii pentru care a sculptat Michelangelo şi a cantat Bach” (Polemici cordiale)

Filed under: comentarii si citate