Din “Mitologii subiective” am aflat ca Sisif poate fi atacat de amnezie in lupta sa cu muntele. Ce e mai rau: ca uita de el insusi si de nevoile sale, sau ca pur si simplu ca nu mai stie de ce trebuie sa urce? Sisif este doar omul comun trecut putin de catre greci prin mierea legendelor? Sau chiar a existat pentru a ne arunca pe noi in derizoriu? Sirenele sunt si ele prezente si ne aduc aminte ca, urmarindu-le la nesfarsit, nu ne mai e sete, nici foame, iar ego-ul devine un fel de carpa cu care se poate sterge puntea vasului cu care calatorim. Pana ne vom lovi cu capul de stanci. Fiintele acelea, atat de frumoase, pot fi atat de crude? Sau rolul lor pe pamant era tocmai cel de a ne lasa pe toti in “coada de peste”? Apare si pasarea Phoenix, cea despre care s-a scris atat de mult ca simbol al unei renasteri pe care cu totii ne-o dorim atunci cand ananghiile ne pasc, individual sau colectiv. Iar daca parcurgem randurile mai departe, Paler ne trezeste cu o intrebare directa ca o lovitura in plexul solar: a vazut cineva, vreodata, pasarea asta? Stie cineva despre ce vorbim sau cuvantam, ca aproape de fiecare data, despre iluzii si dorinta de (re)veni (sau poate parveni?) dintr-o cenusa pe care o meritam cu prisosinta? Iata si un fragment din aceasta carte pe care, cu siguranta, o voi mai aduce aici pentru voi:

“Traim pentru a deveni vinovati, ar vrea sa ne reproseze Apolo… Dar ce mi-ar putea dovedi o zi limpede daca nu ma bucur de ea? Sunt aici, in aceasta zi frumoasa pe care ar fi pacat sa o tradez, marea fosneste la cativa pasi, albastrul acestei mari arde in amiaza ca un foc si ma purifica, iar nisipul e cald ca si trupul meu. Nu vreau sa ma gandesc la nimic altceva pentru ca totul e aici, tot ce sunt, tot ce vreau si ce simt. Pot sa uit ce-am discutat cu cineva intr-o asemenea amiaza, dar lumina ma face sa repet, ametit de soare, ceea ce au crezut grecii despre fericire. Sunt momentele cand as putea fi fericit. Sau, poate, chiar am fost.”

 Imi este foarte dificil sa aleg un fragment din cartile lui Octavian Paler. Pentru ca intotdeauna, inainte de a o face, ma intreb de ce. De ce este nevoie ca acum, dupa “plecarea” sa, sa fie nevoie ca o mana de oameni sa umble printre randurile sale si sa le scoata la iveala? De ce intotdeauna cei care au avut ceva de spus au fost legati in timpul vietii cu o basma a muteniei peste gura? Stiu ca nu suntem numai noi, ca popor, vaduviti de aceste reale constiinte si ca exemplele pot curge cateva zile fara oprire, dar sunt convins pe zi ce trece de urmatorul lucru: noi chiar meritam, in unele circumstante, tacerea celor care gandesc. Foarte des cred ca muteniile acestea se nasc din mahnire si din inutilitatea gestului zilnic de destepta un subconstient colectiv amortit, dintr-un fel de lehamite ce incepe sa te guverneze atunci cand fenomenul “racirii gurii de pomana” devine din ce in ce mai obsedant, sau pur si simplu din decenta. Din decenta cu care marile caractere sunt inzestrate genetic si care le impiedica sa imparta celor care nu impartasesc. Eu, personal, sunt extrem de bucuros cand se apropie “deadline-ul”, atunci cand se apropie ziua de duminica si stiu ca trebuie sa vin aici cu un alt material. Pana acum cativa ani am avut obsesia “termenului de predare”. Acum a disparut. Intalnirile mele duminicale au devenit o placere. Ca si fraza pe care o aduce Daniel Cristea-Enache in prefata celei de-a treia editii: “…dintre cele patru conditii puse de Poe fericirii (Viata in aer liber, Iubirea, Detasarea de ambitiile meschine, Creatia) le indeplinesc acum in mod cert pe primele doua.” Iar dl. Enache spune: “La peste treizeci de ani de la aparitia acestor splendide “Mitologii subiective”, suntem in masura sa-l completam pe autorul lor. Nu mai incape dubiu ca Octavian Paler a indeplnit, prin viata si opera sa, toate cele patru conditii puse de Edgar Allan Poe fericirii.”

 Nimic de adaugat. Poate doar dorinta mea ca saptamana care vine sa fie mai buna…

 

 

 

Filed under: comentarii si citate