“Inocenţa seamană, probabil, din multe puncte de vedere cu paradisul pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre paradisele candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic. Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce-am pierdut. Ne e tema copilăriei o obsesie a maturilor?

Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie pentru a o iubi.

Există, aşadar, o logică în faptul că Tonitza a inceput prin a-l picta pe Mefisto la douăzeci şi şase de ani, când încă nu-şi trecuse nici examenul de absolvire la Şcoala de Belle Arte, şi a ajuns abia mai târziu să picteze copii. Incepem totdeauna cu ceea ce e mai uşor: să ne luptam cu marile probleme ale universului. Ne trebuie timp pentru a afla că privirea unui copil poate fi mai dramatică decât priveliştea unui cer înstelat. Şi dacă o greşeală poate fi săvârşită oricând, nostalgia inocenţei cere, probabil, de la noi să fim în plenitudinea tuturor forţelor. Ea este o cucerire de maturitate, când regretele se limpezesc şi devin stravezii. Un copil n-ar fi pictat niciodată ochii grei de vis ai copiilor din pânzele lui Tonitza, chiar dacă ar fi avut talentul lui Tonitza. Numai un artist matur, care a cunoscut şi orgoliul şi dezamăgirea, poate picta cu atâta înţelegere aceşti copii timizi, susceptibili, complicaţi, visători, cu cicatrice în suflet înainte de a fi fost răniţi, descoperind viaţa cu o uimire reţinută, într-o aşteptare fără aşteptare. Sunt ei, cumva, simple amintiri ale unui pictor care a crescut într-o familie numeroasă, cu trei frati şi două surori? sau simple portrete? Cu sigurantă nu. Oboseala lor e a lui Tonizta. Si tot a lui Tonitza e tandreţea lor. Şi poate tocmai de aceea ne tulbura enigma acestor copii, fiindcă bănuiam în spatele lor un om matur care a mers ani de zile pe cărarea subţire dintre revoltă şi utopie. Plini de o viata netrăită, ei ne surprind prin neobişnuita lor maturitate. Ştiu ceea ce nici un copil n-a aflat, că ţintele cele mai impotante sunt cele pe care le purtam în inimă şi care, chiar dacă nu le atingem ne călăuzesc. Există ceva contradictoriu în aerul acestor copii, un amestec de reverie şi sfâşiere care seamănă prea mult cu viaţa contradictorie a lui Tonitza, împărţită în elanuri şi căderi, pentru a nu bănui că avem de-a face, de fapt, cu un autoportret clandestin. Al unui pictor invins? O umanitate caldă străluceşte în ochii învinşilor lui Tonitza. O umanitate invincibilă în înfrăngerile ei.” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)       

Filed under: comentarii si citate